Ce sa fie oare?

 

Foto: Dobre Marian

Daca tot e pomana porcului, pai sa fie pentru toti cei care l-au cunoscut pe porc. Nu stiu daca astia trei care au fost  pana mai ieri prieteni cu porcul stiu ca Ghita e cel sacrificat, dar chiar daca ar sti ca e Ghita acolo, tot nu ar da inapoi. La urma urmei Ghita a fost un porc bun desi era el gras. Si acum dupa moartea lui tot bun ramane, poate chiar putin mai bun ca face mai multa lume fericita si mai satula decat inainte. Costica, cainele cl mai mare, a prins loc la tribuna intai si vede cel mai bine ce se petrece. Sfaraie bine carnea in tigaie si miroase dumnezeieste. Asta e mai mult decat proaspata si abia isi asteapta partea. Al mai mic dintre ei deja inghite in sec desi nu vede prea bine ce si cum, dar mirosul i-a patruns adanc in nari si il gadila insistent. Mieunica s-a ales cu cel mai prost loc posibil si mai e si mica de statura. Cea mai mica pe cel mai  mic loc. Cata nedreptate! De aceea miauna din toate puterile ca sa fie auzita si bagata in seama.  Astia trei stau si in scara magarului, ca o ironie. Niste animale care stau in scara magarului.

România abandonată de români

Imi place mult comparatia actualei Romanii cu un vas care  pluteste in deriva, aproape se scufunda, chiar daca nu sunt de acord cu vinovatii gasiti. Insa comparatia este remarcabila din punctul meu de vedere.
 Articolul este  scris De Gabriel  Bejan intr-un editorial pentru site-ul RomaniaLibera, pe care il puteti citi si vota sau comenta apasand click AICI!

La sfârşitul anului 2010, România seamănă cu un vapor care se scufundă lent, dar sigur. În timp ce toţi pasagerii au luat cu asalt bărcile de salvare ca să-şi protejeze viaţa, echipajul îi cheamă să dea o mână de ajutor la pompele de evacuare a apei, pentru a menţine nava pe linia de plutire. Apelul marinarilor pare de-a dreptul ridicol, în condiţiile în care oamenii trebuie să se gândească acum doar la viaţa şi la bunurile lor. Nava nu mai reprezintă nici o miză.
Întocmai ca marinarii care, după ce şi-au băgat singuri vaporul sub furtună, cer ajutorul pasagerilor, preşedintele şi premierul apelează acum frecvent la solidaritatea românilor. Emil Boc a cerut solidaritate săptămâna trecută după ce un angajat al TVR s-a aruncat în cap de la balconul sălii Parlamentului în care tocmai se pregătea să ţină un discurs. „Sunt vremuri grele, pe care toţi trebuie să le trecem cu solidaritate", a spus premierul, de parcă nefericitul acela ar fi vrut să se sinucidă nu pentru că l-au împins nevoile, ci ca să-i strice lui sărbătorile. „Să regăsim sensul profund al solidarităţii, puterea de a spera şi de a împlini împreună binele comun de care societatea are atâta nevoie", a spus şi Traian Băsescu în mesajul de Crăciun.
Apelurile frecvente la solidaritate din partea celor care conduc România nu fac altceva decât să irite cea mai mare parte a populaţiei, care în aceste momente trebuie să-şi găsească singură soluţiile pentru a-şi salva viaţa, familia şi avutul. Mesaje care vorbesc despre sacrificiul pe care fiecare dintre noi trebuie să-l facă acum pentru a salva viitorul acestei ţări nu mai au cum să impresioneze pe nimeni. Asta, pentru că românii au făcut prea multe sacrificii în ultimii 21 de ani şi nu au primit nimic în schimb. În 2010, cetăţenii au fost invitaţi din nou la sacrificii, promiţându-li-se în schimb reforme: s-au tăiat salariile tuturor bugetarilor, temporar, până când statul îşi va redimensiona numărul angajaţilor pe criterii de eficienţă.
S-au mărit taxele, în principal TVA, pentru a nu fi tăiate pensiile mici. Ce s-a întâmplat în realitate? Reforma în administraţie nici nu a început cu adevărat şi probabil cea mai mare aberaţie este aceea că mulţi dintre funcţionarii daţi afară pe criterii politice primesc în continuare bani de la stat (despăgubiri), deoarece concedierile s-au dovedit a fi ilegale. În acelaşi timp, veniturile multor pensionari au scăzut, creşterea TVA îngreunându-le şi mai mult viaţa. Banii nu au ajuns nici în investiţii importante: 10 kilometri de autostradă într-un an întreg, pentru o ţară europeană, reprezintă, probabil, o contraperformanţă demnă de Cartea Recordurilor.
După un an de austeritate dură, românii nu au nici un motiv să creadă că sacrificiul lor va fi răsplătit cumva în viitorul apropiat. Şi atunci, ce avem de făcut?
Mulţi au găsit deja un răspuns la această întrebare. Potrivit unui sondaj de opinie, publicat recent, o treime din conaţionali ar vrea să plece din ţară, alăturându-se astfel celor aproximativ trei milioane care deja au emigrat în alte state. Ingineri, IT-işti, medici şi alte categorii profesionale încearcă acum să se salveze de pe această navă care a devenit insuportabil de instabilă. Cu lacrimi în ochi, doi medici - tineri căsătoriţi - plecaţi anul acesta să muncească la un spital din Spania povesteau în faţa camerei de luat vederi ce înseamnă pentru ei fericirea; câştigă împreună 
5.000 de euro pe lună, îşi cumpăraseră o maşină şi un teren lângă Madrid, pe care vroiau să construiască o casă. Plângeau la propriu când reporterul i-a întrebat despre viaţa de mizerie pe care au dus-o făcându-şi meseria într-un spital din România.
Să ceri solidaritate românilor în aceste zile poate fi considerat o batjocură. Mai bine le-ai spune cinstit, în faţă: „Români, descurcaţi-vă singuri! Noi nu putem să vă ajutăm!".

Sursa: RomaniaLibera

Amintiri din copilarie -> Aruncatorul de pietre 2

Capitolul 1

Alte intamplari cu Ionut

Jocurile cu Ionut erau de toate felurile. Uitam de foame de sete si de somn cateodata, si nu ne plictiseam jucandu-ne. De multe ori terminam certandu-ne dar ne impacam la fel de repede. Nu prea erau copii de varsta noastra in zona, de aceea cel mai mult timp il petrecea cu mine cand eram eu acolo. Si eu stateam cu el tot din cauza ca nu aveam alte alternative. Pana la varsta de opt ani nu prea am fost lasat sa merg departe de curtea noastra si mai ales neinsotit. A venit insa si momentul cand plecam de acasa dimineata si ma mai intorceam seara, fiind certat de bunici ca am umblat toata ziua si nu am mancat nimic si ca se cearta cu mama din cauza mea. Si eu eram pelcat cu Ionut. Ba la garla, la Cricovul sarat, care era cam la doi km de mers pe jos, trecand de drumul judetean si apoi prin lanul de porumb pana la rau, ba la pescuit, iar lacul era la 500 de metri dupa ce traversam Cricovul, ba la padure si deal Care erau pe partea opusa a drumului judetean si a Cricovului, oriunde numai acasa nu. La garla ne balaceam ore in sir. Cateodata ne luam apa si mere la noi, sau paine goala, sau alte fructe, cateodata nu ne luam nimic. Soarele ne prajea toata ziua, dar noi tot ne scaldam, balacindu-ne in apa mica. Cricovul in zona aceea nu prea ajunge la un metru adancime si nici la mai mult de vreo 9 metri latime. Apa ii este destul de lina si de limpede in zilele uscate de vara. La garla stateam pur si simplu in apa lasandu-ne dusi de apa, apoi ne intorceam alti vreo 20 de metri in amonte, lasandu-ne trupurile duse de apa precum plutele din cocean. Alteori sapam gropi in nisip sub apa ca sa fie apa mai adanca, sa putem sari in ea. Cand prindeam pesti era distractiv. Soarele ne ardea pe spate, cand noi stateam ghemuiti si cu mainile pe sub picioare si pe sub pietre. Daca stateam in apa mica nemiscati, veneau pestisori mici si se piteau sub picioarele noastre ca sa nu fie luati de apa. Noi ne bagam mainile usor prin nisip pe dedesubt si cand ridicam prindeam pestii. Erau cutitoaie, asa le numeam, niste peste care te intepau cu branhiile cand ii tineai de mana. Erau greu de prins din cauza aceasta ca durea putin intepatura. Alteori le prindeam din matasea verde

  care se afla sub malurile maloase. Scoteam in pumni matasea, plina cu nisip si mal si aruncam pe mal, apoi mergeam sa vedem daca am scos si vreun peste. Daca prindeam multi ii dadeam lui Ionut care si-i prajea acasa, asta fiind o masa buna pentru el, in zilele cand nu avea altceva de mancare. La garla mai faceam si castele de nisip, sau alte forme si desene in nisipul care era din abundenta. Nu jucam ba cu galeti de apa ba cu bidoane pe care le umpleam si cu care ne alergam apoi ca sa ne stropim. Jocurile erau variate si activitatile nenumarate. Lepsa in apa era la fel de antrenanta, un joc in care cel care alerga trebuia sa ii dea leapsa celuilalt atingandu-l pe cap. Ceilalti nu aveau voie sa fuga pe mal sau mai jos sau mai sus de locurile stabilite, iar leapsa nu putea fi data daca cei alergati erau cu capul scufundat complet in apa, dar nu aveau voie nici sa-l pazeasca pana cand iesea la suprafata. Dupa ore calduroase de stat in apa, ne retrageam acasa, pe acelasi drum de aproximativ doi km dar pe care la intoarcere il faceam cam in jumatate de ora sau mai bine, fiind obositi si molesiti de arsita. mergeam desculti pe soseaua incinsa, stand mai mult pe locurile in care cate-un copac mai falnic facea putina umbra si mentinea mai racoroasa soseaua. Ici colo la poarta vreunui satean, mai opream pentru a ne alimenta cu ceva care sa ne amageasca foamea. Corcoduse sau prune si alea cam verzi, sau mere acre.

Incompleta

I recommend PokerStars

If you love playing online, you have to try this !

Passionate about games, thrills and gains? Then try using PokerStars Bonus Code !

In case you are not a very good English speaker it is good to know that this site is also available in French, Russian, Italian, Spanish.

In case you are wondering, yes, PokerStars-Marketing-Code is precisely the famous gaming site that you must have heard of !

I must also give you a piece of good news brought by this site : by using the full advantage of the PokerStars Marketing Code you can receive a huge first time deposit bonus of 100% up to $600 !

You can find all the details for this bonus that you are offered and all the guiding you need on this page PokerStars Bonus code.

Let's play !

Hannah Montana vs Miley Cyrus

Fenomenul Hannah Montana exista de cativa ani la noi in tara. Personajul interpretat de actrita Miley Cyrus a creat isterie in randul adolescentilor si mai ales al copiilor de scoala primara. Revistele cu Hannah se vindeau ca painea calda, la fel si autocolantele, caietele inscriptionate si tot felul de alte metode de personalizare, au facut din acest personaj unul de marketing progresiv. Dar actrita care o interpreteaza pe Hannah Montana in filmul serial cu acelasi nume si pe sine insasi a evoluat odata cu personajul, devenind dintr-o adolescenta model o vedeta americana, cu forme apetisante care deja ofera prin melodiile sale si videoclipurile de senzatie, o alta imagine diferita de fata cuminte cu care erau obisnuiti pustii. Abia ce a facut 18 ani si Miley Cyrus fiica celebrului sau tata Billy Ray Cyrus pozeaza intr-o femeie adorata de barbati. Evolutia a fost rapida si poate mult prea accelerata, avand in vedere segmentul de varsta pentru care a debutat fata de segmentul de varsta pentru care si-a cotit drumul carierei. Iata o comparatie intre Miley la vartsa de 16 ani respectiv 18 ani
Foto 1
Foto 2














Iata si un videoclip in care Miley apare in ipostaze mai mult decat sexy si tinute provocatoare:

Tu poti sa spui: "Te iubesc !" ?

O singura data in viata am iubit o fata, dar nu am reusit sa-i spun cele doua cuvinte. Poate ca nu am putut, nu am stiut cum sa o fac, sau nu am incercat, dar stiu ca ar fi trebuit cu siguranta sa o fac. Dar viata te poarta mai departe, asa cum a facut cu mine si in cele din urma ne-am despartit. NU din cauza mea, ci din cauza mea ca isi dorea sprijin financiar, ceea ce eu nu-i puteam oferi atunci. Asa ca as fi irosit cele doua cuvinte pe cineva care nu le merita. Oricum nu stiu nici macar daca a fost capabila sa simta iubirea ce i-o purtam. In familie am spus cele doua cuvinte de cateva ori mamei mele, dar nu cand eram mic ci acum cand sunt mare si pot spune asta din inima si nu ca un cliseu lipsit de profunzimea sentimentului. Cele doua cuvinte trebuiesc spuse din inima chiar daca vin o singura data in viata. Mai importante sunt faptele si comportamentul prin care sa arati oamenilor de langa tine asta, fie ei iubiti/iubite, prieteni/ prietene, sau rude. Totusi unii sunt structurati genetic sa spuna cele doua cuvinte usor precum "Buna ziua!" iar altii ca mine sa nu o poata spune. Pe aceasta tema am sa las clipul urmator sa vorbeasca despre cele doua cuvinte.

Mama la placinte face...

De pe data de 23 decembrie, mama a primit liber de la serviciu, asa incat i-au ramas doua zile pentru pregatirea mesei de Craciun. Pe 23 a impachetat sarmalele, a facut blatul de tort, a facut carnatii si caltabosul, a pregatit carnea pe care o cumparase, a facut cumparaturi, a mai facut si curatenie unde mai avea de facut iar eu am ajutat-o putin in bucatarie. Apoi in Ajun de Craciun a facut iar cumparaturi de dimineata, apoi s-a apucat de prajituri. A facut tortul, a facut faguri de miere, umpluti cu ciocolata, a fiert sarmalele, a facut salata de beof, si multe alte lucruri, la care a ajutat-o putin si tata. S-a facut 00:30, inca nu a terminat de facut ce si-a propus. Mai are de facut o prajitura, de facut toba la care lucreaza acum, si de pregatit pachetele pentru impartit la Biserica maine. Nu mai am la ce sa o ajut desi eu m-am oferit. Asta e greseala ei an de an inaintea Pastelui si a Craciunului. Vrea sa faca prea multe ca sa aiba de toate pe masa. Si asa o apuca noaptea tarziu aproape de dimineata, in ziua de sarbatoare fiind obosita peste masura. Atata vointa si rabdare are incat are tot respectul meu pentru aceste lucruri.

Atmosfera la 200 km/h

Am fost luat din scurt de un prieten care m-a invitat la o plimbare scurta la munte. M-am imbracat bine si am acceptat invitatia. In 5 minute eram deja in masina lui si ne porneam la drum catre munte, fara o destinatie precisa insa. Caii putere ai unui Audi A4 ne-au dus cu toata viteza inainte, si cu muzica cat mai tare, catre munte. Muzica house a incins atmosfera, iar acul indicatorului nu scadea sub 160 km/h. Mi-am pus centura, desi stateam in spate, fiindca neobisnuit cu astfel de viteze excesive, mi s-au inmuiat picioarele. Urlete, chiuieli si cantari se auzeau din cand in cand peste muzica data tare, iar flesh-urile faceau loc bolidului lui Nepotu' care rula pe banda de depasire, pe banda a doua. Serban care conducea, desi nu era masina lui avea putin teama de politie, caci la acea viteza ar fi putut ramane fara permis. Teribilismul a fost destul de ridicat, Nepotu' fiind in stare de euforie, stare data de litrul de vin baut de unul singur inainte ca eu sa ma urc in masina. La un moment dat Serban s-a oprit din dat flesh-uri, observand la timp echipajul de politie rutiera care rula cu aproximativ 90 km/h. A depasit masina politiei, iar dupa ce ne-am distanntat putin,a calcat din nou acceleratia la maxim, ajungand la 180 km/h. Pe drum planurile s-au schimbat si odata ajunsi in Sinaia, am facut drum intors catre Ploiesti. Iarasi Serban a facut slalom printre masini la viteze mai mari de 150 km/h, de parca ar fi fost intr-un joc pe calculator. Nepotu' a iesit pe geam intr-un moment nepotrivit, strigand in gura mare in mijlocul Sinaii. Tocmai in dreptil unor politisti rutieri, care erau ocupati cu sanctiunea unui alt sofer pe sensul opus de mers, dar care au tresarit numaidecat. Ne-am intors pana la Ploiesti in aceeasi viteza, nu inainte de a face centura Ploiestiului la viteze maxime. Nu-mi place viteza, in conditii de trafic intens, dar daca as avea o autostrada libera as da si eu blana chiar si peste 200 km/h.

Reuniunea de clasa

Ma trezesc intr-o zi cu un telefon din partea lui Sima un fost coleg de liceu, care imi spune ca organizeaza reuniunea de clasa. Nu i-am dat un raspns clar daca voi fi prezent sau nu, avand motive personale pentru care as fi putut onora sau nu prezenta. Totusi seara m-am gandit sa ma duc, ca nu ai ocazia sa-ti revezi fostii colegi laolalta zi de zi. Am mai anuntat doi colegi si am plecat la DaVinci. Acolo ne-am strans 9 colegi, dintre care pe unul nu l-am prins deoarece plecase inainte sa ajung eu. Cu trei dintre ei printre care si initiatorul intalnirii,Sima, nu mai vorbisem de la absolvirea liceului decat vreo doua vorbe pe messenger. Cu ceilalti insa am mai avut intalniri si discutii mai multe pe messenger. A fost totusi o placere sa ii revad pe toti la aceeasi masa, stand de vorba, povestind amintirile din liceu, intr-o graba mare ca intalnirea a fost destul de scurta, vorbind despre panuri de viitor si situatiile fiecaruia din prezent. Am constatat ca dintre toti eu si colegul cu care am fost si cu care tin legatura de cand am terminat liceul, cam in fiecare saptamana, am ramas cel mia in urma dintre cei prezenti, chiar mai in urma si decat cel care nu are serviciu si sta zi de zi pe mess pe spinarea parintilor. Macar el nu are nevoie de mai mult. In rest toti de acolo aveau masina personala (nu masia familiei) bani destui, incat sa traiasca binisor si o stare de bine in general. Eu insa si cu Luis suntem angajati Kaufland, cu un venit in jur de 1000 de lei, asta in cazul norocos, in care prindem o luna mai buna si cu nevoi cat cuprinde. Mi-a venit in minte un episod din serialul "La bloc", unde actorii principali, Nelu Curca si Costel Jurca au dat piept cu fostii colegi la o reuniune de clasa dupa vreo 20 de ani de absolvire. Si pentru ca toti colegii se realizasera si numai ei doi traiau de pe azi pe maine, s-au gandit ca nu ar fi rau sa minta in legatura cu ocupatiile lor si cu starile materiale, fapt ce s-a intors impotriva lor, intr-o intamplare plina de hazosenie. Asa ma simteam eu si probabil si Luis. Si la noi nu au trecut decat 3 ani si jumatate de la absolvire. Oare vom avea ocazia sa ii ajungem din urma muncind cinstit? Sau macar sansa unui trai mediu fara grija majora a zilei de maine? Oare vom ajunge sa castigam suficient incat sa ne permitem doua concedii pe an alaturi de familie, fara sa ne gandim ca acest lucru ne-ar cauza gaura in buget? Nu sunt prea optimist cand vine vorba de bani si nu voi fi nici in continuare, dar ma gandesc ca am un loc de munca unde nu primesc spaga, unde nu primesc prime decat de Paste si Craciun si atunci prea putin, unde nu mi s-a mai marit salariul de doi ani, unde nu am garantia locului de munca pentru ziua de maine si unde nu sunt prea multumit de conditii. Asta este cam in contrast cu fostii colegi de liceu, care primesc spaga ba chiar mai mare decat salariul, se descurca de cate ceva, fac combinatii in timpul liber cu diferite rezultate si prin mijloace diferite. Poate sunt si unele chestii pe care le fac la limita legii dar uite ca din cauza acestui mod de viata traiesc ceva mai lejer decat mine care nu fac asa. Nu am mintit in legatura cu situatia ea generala actuala, dar nici nu am fost intrebat. A fost mai bine asa, dar nu mi-ar fi picat bine daca ma intrebau. Nu dupa ce am auzit cat de bine le merge lor. In concluzie am ramas cu placerea revederii colegilor, dar cu un gust amar despre modul in care am involuat fata de ceilalti din generatia mea, care dintr-un motiv sau altul au ales o cale mai riscanta in viata, dar o cale castigatoare.
Sa traim bine!
O sa-mi iau masina macar sa fiu in rand cu ei la capitolul asta.

Amintiri din copilarie -> Aruncatorul de pietre

Capitolul 1

Ionut

Ionut era varul meu de gradul 3 sau ce grad o fi, fiind nepotul fratelui bunicului meu. Facea parte din acea familie care statea gard in gard cu noi in curtea careia saracia plutea in aer si nu numai. Era foarte slab din cauza ca mancarea la el in casa era pe cale de disparitie, iar cand era , era foarte saraca. El era cel mai mic copil al mamei lui, cel mai mic copil din curtea aia, dar si cel mai rau. De cand era mic injura cot la cot cu aia mai mari, injuraturi grele nu asa oricum. Ba chiar am fost de fata de cateva ori cand o injura pe mama lui (pe numele de strigare Tutza) sa vina mai repede sa-i dea sa suga. Cred ca a tot tras de sfarcurile alea pana aproape sa plece la scoala, fara sa se sature. Era vesnic infometat, iar sfarcurile alea pe care el mai degraba le mentinea curate, nu cred ca mai dadeau de mult timp laptele cu care crescuse cu cativa ani in urma. Dar el tot o injura pe Tutza ca sa vina sa-i dea sa suga. Era de un caracter mizerabil pe atunci, cu sanse infime de remediere. Comportamentul lasa de dorit, asta si pentru ca fiind cel mai mic, la o diferenta de vreo 4 ani de penultimul copil, era cel mai rasfatat. Cu el ce ma mai jucam si eu pe vremea aia, asta dupa ce termina el de supt sau de mancat te miri ce ii mai dadeau vecinii. Pe bunicasu il lua in brate ca sa-i ea si lui un colt de paine cu sare si dupa ce isi vedea obiectivul indeplinit, il injura drept "multumire", moment in care batranul sprijinit intr-un baston il alerga doi trei pasi pana ce obosea si se aseza din nou in patul de sub acoperisul improvizat in fata casei. De cand l-am cunoscut, il stiu numai stand in acel pat de afara, facand din cand in cand pasi mici sprijiniti de bastonul stramb. Apoi ieseam in fata curtii si ne jucam, sau mai degraba ne faceam de joaca, ca jucarii nu prea aveam. Cand ne-am facut mai mari si in sfarsit Ionut s-a intarcat, Am inceput sa avem activitati mult mai diferite. Alergam desculti toata ziua, mai mult el, caci eu daca stiam ca e de alergat ma incaltam, nefiind obisnuit sa ma intep in maracinii de pe langa gardurile nenumrate de catina. Asa ca Ma incaltam daca era de alergat sau de mers mai pe departe si plecam la joaca. De cele mai multe ori ne plimbam cu "masinile" fiecare avand masina lui sub forma de janta de bicicleta sau cauciuc de masina. El mi-o imprumuta pe a lui. Mergeam cu Cercul (janta de bicicleta) pe care il impingeam cu o nuia, pusa pe santurile lui. Nuiaua folosea drept "ghidon" si imingea si mentinea in acelasi timp echilibrul cercului. (vezi poza 1) El de obicei mergea cu un cauciuc care era aproape cat el, dar care desigur prindea mai multa viteza si trecea mult mai lejer peste gropi sau peste pietre. Dar avea multe in curte si uneori mergeam amandoi cu cauciucuri, alteori cu cercuri, dar euy nu ma descurcam prea bine in manevrarea niciunuia. Ionut era nascut sa conduca asemenea "utilaje" In zilele toride de vara, le tot alergam pe toate ulitele satului, ajungand uneori chiar pana jos la drumul judetean apoi ne intorceam , avand de urcat panta catre casa. La intoarcere era mai obositor, asa ca ne luam pauza la poarta Marianei, unde in cea mai mare liniste incercam sa dam jos cateva mere din merii pe care ii avea la poarta. Erau cam acre, nefiind coapte, dar erau ca un combustibil pentru noi. Asa faceam din cand in cand; ne opream sub vreun corcodus, prun sau ce alti pomi mai erau pe langa gardurile oamenilor si de unde puteam lua cateva fructe, cu care sa "alimentam" utilajele. Cand ne plictiseam, stateam la umbra si vorbeam, alteori ne jucam ruble. Rublele au mancat multa vreme din copilaria mea la tara. Stateam in curte la el si ne jucam la umbra prunilor si perilor care formau un fel de bolta. Rublele pentru noi erau fetele cele mai late de la cutiile de chibrituri. Cate doua de la fiecare cutie, nu erau multe, dar stranse de-a lungul vremii se adunau multe, astfel incat Ionut care castiga mai mereu si pentru ca se oftica, iar eu lasam de la mine, avea cam vreo 200-300 de ruble la care tinea foarte mult. Regulile erau destul de simple. Se desena in pamant un cerc de diametru mediu, apoi de la o distanta stabilita de noi se arunca cu paica, paica fiind o piatra de obicei cat mai lata si cat mai plata. Cel care arunca cel mai aproape , avea prima aruncare la teancul de ruble puse la bataie in jocul respectiv. Cel care arunca primul lua de cele mai multe ori grosul rublelor, in cazul in care nu rata aruncarea. Rublele se castigau prin scoaterea lor din cercul desenat, prin lovirea acestora cu paica. Si asa trecea mare parte din zi, caci jocurile erau mai echilibrate cand jucam mai multi, desi de cele mai multe ori jucam numai noi doi. Cand vremea era ploioasa era parca o zi de sarbatoare pentru noi. Ploiele torentiale de vara nu tin mult, sunt racoroase si la noi creau un suvoi de apa pe care noi o numeam valcea. Cum se termina ploaia torentiala si daca abia mai picura ieseam desculti din casa si ne jucam in apa care trecea prin mijlocul ulitei, pe o albie de vreo 10 cm adancime. Aici ne jucam cu plutele, niste bucati de cocean (tulpina porumbului uscata). Acestea pluteau iar noi ne bucuram vreo 3-4 ore pana valceaua seca prea mult si plutele nu mai treceau deloc de pietre. Asa faceam cateva curse pe diferite portiuni, strigand si bucurandu-ne de fiecare data cand plutele prindeau un suvoi bun. Tineam scorul si la sfarsit ne bucuram chiar daca pieredeam sau nu pentru distractia avuta. Chiar era mare lucru pentru noi. Dupa ce trecea partea cu blutele si apa venea in cantitati mai mici, ne apucam sa construim baraje. Si faceam baraje din nisip, argila si pietre, apoi lasam barajul sa stranga apa, in care ne jucam si intram in ea pana la genunchi aproape. Cand se strangea suficienta apa, spargeam barajul si incepeam o noua cursa cu plutele. Apoi satui de atata balaceala, maini ude si picioare reci, mergeam pe marginea drumului de unde ne jucam cu pamantul ud. Era pamant galben roiatic care se modela usor si din care faceam tot felul de forme si figuri, pe care uneori le lasam la uscat. Mai faceam aruncari cu "giugelele". Giugelele constituiau un ansamblu format dintr-o nuia de rachita sau alt copac, o nuia desctul de elastica, in varful careia mulam bucati mai mici sau mai mari de pamant, care urmau a fi lansate pe casa Titei. Aruncam cam la 40-50 metri departare, in functie de cat de elastica era nuiaua, Femeia iesea si ne boscorodea, ajungand in cele din urma sa ne injure de-a dreptul, moment in care Ionut o injura si el si ea pe el si el pe ea si ea pe el si el pe ea pana cand Tita ceda si intra in casa si noi ne opream. Apoi mergeam in casa sa ne incalzim, dupa care seara mai ieseam putin pe la poarta. In alte zile ne jucam cutitele. Se lua un cutit cu lama cat ma mica si se arunca in pamantul putin umezit in prealabil. Cutitul trebuia sa stea infipt in pamant la doua degete distanta, fara sa se sprijine de nimic lama sau manerul. Si erau destul de multe felui in care puteai arunca cutitul. Cand greseai urma randul celuilalt. Erau tipuri de aruncari in care iti puneai si degetele in pericol si uneori terminam zgariati. Erau destule reguli la acest joc, la care Ionut se oftica la maxim si de multe ori terminam luandu-ne la bataie, sau certati, sau eu cu capul spart ca Ionut era cel mai de temut aruncator de pietre din cati am cunoscut. Era de fapt singurul dar cel mai bun si cel mai activ si nimerea destul de des capul meu. Am avut capul spart cam de vreo 5 ori din cauza pietrelor lui, dar supararea nu putea tine mai mult de o saptamana, moment in care el isi cerea scuze si spunea ca-i pare rau si ca nu mai face. Micul David care arunca bine cu pietre nu ma tintea numai pe mine la nervi ci pe toata lumea. Insa in fratele lui mai mare In Gioni ii cam era frica sa arunce mai sus si arunca numai la picioare, cel mult la sold. Oricum Gioni il alerga si il batea, momente in care Ionut facea crize si atacuri de panica, si incerca sa gaseasca pietre. In curte la el Noroiul era in sa mare pe timp ploios asa incat mergea aproape pe vine in cautarea pietrelor pe care nu le gasea.

Amintiri din copilarie -> Ursu' cainele blond

Capitolul 1

Ursu'

Sa fi avut cam vreo 4-5 ani cand l-am cunoscut pe Ursu', cainele bunicilor. Nu-mi mai amintesc de prima intalnire cu el, dar cam pe la varsta aceea trebuia sa fie ca de atunci am inceput eu sa fiu dus mai des pe la tara. E destul de ciudat cum cainii acestia care sunt paznici de ani buni ai unei curti si slujitori buni ai unor oameni cu care s-au obisnuit de cand erau mici, fac diferenta intre un pui de om strain si un pui de om de-al casei. Asa era si Ursu' un caine destept, frumos si blond. Desi avea parul lung cam de vreo 10 cm si umbla prin toata ograda, laolalta cu gainile si alte vietuitoare ale ograzii care faceau mizerie si praf, Ursu' era cainele curat care se respecta si care isi mentinea blana curata precum a unei pisici. Avea la dispozitie cam toata ograda care masura cam 20 de metri lungime si vreo 10 metri latime, fiind legat cu un lant lung si el de vreo 6 metri, pe o sarma ce strabatea ograda pe deasupra, pe diagonala. Desi nu-mi aduc aminte cum a inceput relatia mea de "prietemie" cu Ursu' imi aduc aminte ca ma lasa sa-i fac aproape orice, stand nemiscat si uitandu-se la mine cu ochii lui mari si umezi. Avea insa o regula pe care o respecta intotdeauna si pe care eu il intaratam de obicei sa o aplice. De fiecare data cand ii atingeam nasul umed, el dadea cu limba si se lingea ca si cum l-as fi murdarit. Nu l-am vazut niciodata sa nu se linga pe bot dupa ce il atingeam. Asta era regula lui de aur, o regula care ii facea nasul lucios si rece de parca abia ar fi baut apa. Era un catel rabdator care astepta la fel ca si noi in special masa de seara care era si cea mai bogata dintre toate si pentru noi si pentru el. Nu facea mofturi la nimic si manca cu aceeasi pofta si painea si mamaliga si oasele. Daca dupa ce ne asezam la masa in casa, intarziam prea mult, incepea sa latre ca semnal ca e cazul sa ii dam si lui. Dar asta numai dupa ce aveam noi timp sa mancam, sau uneori in zilele cand mancam mult prea tarziu. Cand ii duceam sa manance era foarte bucuros si mai ca m-ar fi dat jos ca sa-i dau sa manance lui primul si nu celuilalt catel. Il duceam la locul in care manca de obicei, pe niste scari ale casei care coborau direct in ograda. Scarile erau de beton, dar nefolosite, asa ca nu il deranja nimeni acolo. Obisnuiam sa-i rup painea in dumicati ca sa nu se chinuie sa o rupa, dar nu aveam voie sa ma ating de ceea ce ii dadusem deja ca ma maraia. Era singura ocazie cu care ma maraia, ca nu suporta sa i se ia mancarea din fata. Daca in timp ce manca, ii cadea vreun dumicat de paine sau mamaliga sau vreun os cobora treptele si se ducea sa-l ia ca nu cumva sa il fure vreo gaina. De cele mai multe ori faceam diferenta intre el si cateaua Leslie care statea legata intr-un colt, la doi pasi de locul unde manca Ursu', si ii dadeam cainelui mai multe oase, caci el era preferatul meu. Ursu' mai avea un tabiet pe care nu-l incalca nici de era sa moara de sete, cel putin in anii lui de tinerete, acela de a nu bea apa din acelasi loc cu pasarile ogradei. Orice s-ar fi intamplat el nu ar fi baut apa de acolo. Ne anunta printr-un latrat constant in cazul in care nu mai avea apa in castronul lui. De multe ori ma jucam cu Ursu' si incercam sa-l fac sa imi aduca batul inapoi, dar nu reuseam. Era prea puturos pentru asta, sau prea batran si nu-i mai ardea de asa ceva, pentru ca eu l-am cunoscut intr-un moment cand avea cam 10 ani. Cand nu aveam ce face ma duceam si stateam de vorba cu el, apoi il luam de picioarele din fata si i le puneam pe umerii mei, ca era un catel destul de mare. Nu stiu daca era de rasa sau era corcit, dar aducea cu un caine ciobanesc. Il luam de picioare si il leganam in stanga si indreapta pe cantecelul cu elefantii (un elefant se legana, pe o panza de paianjen...) Nu stiu daca-i placea sau nu, dar nici nu dadea semne ca nu-i place si sa fuga sau sa se traga din mainile mele. Cand erau ai mei plecati la lucru la camp, il rasfatam cu cei placea lui mai mult. Ori oua prajite, ori jumari in untura si cu paine, ori cartofi prajiti sau altceva ce imi preparam eu pentru mine. In zilele astea avea parte de un tratament special, ca altfel bunicii nici nu ar fi vrut sa auda sa dea oua prajite la caine. Asta era secretul nostru si Ursu' nu sufla o vorba cand veneau de la camp. Seara cand se intorcea vaca Joiana de la pascut, Ursu o astepta la gard si o latra, dar cred ca o latra mai degraba ca sa se duca spre el decat ca sa o sperie sau altceva de genul aceste, fiindca uneori Joiana apuca sa se duca langa gard si sa stea cu botul in gardul de plasa de sarma. Atunci Ursu' nu mai latra si o mirosea, de parca ar fi fost o posibila pereche a lui. Apoi dupa ce o mirosea si Joiana pleca in grajdul ei, Ursu' se calma si nu o mai latra, doar stand in loc si urmarind-o cu privirea. Poate ca era indragostit de ea, intr-o dragoste imposibila, sau poate ca-i placeau blondele, ca si Joiana era tot blonda. Altfel ar fi avut ocazia sa se dea la Leslie care era in aceeasi ograda cu el, dar nu stiu din ce motive nici macar nu se bagau in seama, sa se miroasa, sa se joace, sau sa faca altceva impreuna. La cat de mult l-am cunoscut pe Ursu' mi-am dat seama ca era un catel destept, poate chiar mai destept decat lasa sa se vada, care din cand in cand simtea nevoie sa puna deoparte cate un os sau cate o bucata de paine, care nu ma latra cand intram pe poarta in curte desi nu ma putea vedea si care latra pe toti necunoscutii care intrau chiar si fara sa strige inainte la poarta, si pe care deasemenea nu-i vedea pana nu se apropiau. Acesta a fost Ursu' cainele bunicilor, care mi-a facut copilaria mult mai frumoasa in acea perioada, decat am reusit eu acum sa povestesc despre el si despre amintirile alaturi de el; acesta a fost Ursu' care a murit de batranete si de care mi-a parut rau de tot.

6 decembrie 2010

In noaptea de 6 decembrie 2010 am lucrat de noapte, adica am intrat la munca pe 5 decembrie seara si am iesit pe 6 decembrie dimineata. Dupa bugetul restrans, am luat putin suc ca sa servesc colegii de la munca, ca asa e si frumos si asa se obisnuieste la noi la serviciu. Cu parere de rau am mers la serviciu, ca am simtit eu ceva in neregula de cum am plecat de acasa, cum ca mos Nicolae nu o sa-mi lase niciun cadou, pentru ca nu ma gaseste acasa. Daca un copil nu doarme la ora aceea inseamna ca nu e cuminte, asadar nu primeste cadou. Asa mi s-a intamplat si mie si nu am primit cadoul a doua zi cand am ajuns acasa. M-am bagat in pat si am adormit instant. Cam pe la ora 16:00 m-am trezit. Am sunat-o pe Adriana ca sa vina pe la mine sa bem un whisky cu cola, apoi un prieten si cu prietena lui si a mai fost si fratele meu. Am mers apoi toti la sala sporturilor, unde a fost amplasat anul acesta "oraselul copiilor", cu cateva cotomedii in el si alea improvizate si cu multe pericole in spate. Ne-am dat totusi in masinutele busitoare, care sunt putin mai sigure decat alte chestii care te invart pe sus, ne-am simtit bine si fiindca era frig, am mers sa bem cate ceva la caldurica in localul de la Kirita. Chelnerito-barmanita sau ce functie ocupa fata tanara si frumoasa foc care se oupa de localul acela se tot uita la mine si zambea din cand in cand, in ciuda fratelui meu care imi zicea ca el o stie de mult de cand tot merge pe acolo si ca pe el nu prea il baga in seama. Poate ca fata are gusturi mai finute zic eu, sau poate ca m-a mirosit ca-s sarbatoritul si ca am banul pe mine si de aceea numai eu comandam bauturile. DE fapt am facut mai mult decat o comanda simpla, ca pe durata prepararii comenzii, am tot intretinut atmosfera cu glume pe care ea le gusta din plin. Nu am urmarit nimic special, chiar daca fata era pe gustul meu, pentru ca am totusi niste principii pe care nu vreau sa le incalc uneori. Cand m-am intors acasa, am fost prea obosit ca sa mai fac bradul asa ca m-am bagat la somnic ca eram inca obosit.

4 decembrie 2010

Ora 01:07 m-am pus în pat după ce am ajuns de la serviciu, şi după ce am stat la calculator ca să-mi scot nişte date necesare zilei de azi. La 06:30 m-am trezit puţin speriat crezând că e târziu, dar m-am uitat la ceas şi m-am liniştit. Am mai adormit puţin până la 07:00 când m-am trezit şi m-am apucat să mă pregătesc de plecare la Bucureşti. Puţin obosit din cauza că de câteva zile sunt în urma cu somnul şi din cauza că am dormit cu grijă, am început să mă spăl pe ici pe colo, să-mi rad părul de pe faţă, şi să mă îmbrac. La 07:50 am plecat de acasă, cu sora mea şi soţul ei. Ea merge să facă nişte analize. Eu am un aşa zis casting, ca urmare aplicării la un anunţ de angajare găsit pe e-jobs. La 09:20 am ajuns în Bucureşti, în cartierul Berceni, la centrul medical. Încă nu am scăpat de aici şi s-a făcut 11:00. La 12:00 am castingul în zona şoselei Ştefan cel mare. Nu ştiu în ce va consta
castingul, dar ştiu că la finalul lui dacă voi fi acceptat, voi fi folosit ca figurant, în realizarea reclamelor, filmelor şi emisiunilor TV. Mi-ar plăcea să mă accepte. Am mai filmat pentru o reclamă şi mi-a plăcut. Ar fi de asemenea şi o sursă suplimentară de venit. La urma urmei orice bănuţi sunt bine veniţi, atunci când lucrezi pe bani puţini şi la un loc de muncă, destul de instabil pentru ziua următoare. Nu poţi şti când ai nevoie mai mare de bani şi nimeni nu te poate ajuta sau nu vrea. Aceşti bani ar putea pica bine, sau ar putea să mai pun şi eu deoparte pentru zile negre. Dacă tot am aşteptat în maşină, am făcut ceva ca să treacă timpul mai uşor. Mi-am legat şireturile într-un mod inedit, şi le-am făcut din două culori, astfel că funda este jumătate albă şi jumătate neagră. Acum am şi eu ceva mai ciudat pe mine aşa cum au cei mai mulţi dintre tinerii bucureşteni. Este 11:20 si ploaia nu se mai opreste. Ba parca ar pica cu mult mai multa inversunare. Plecam in sfarsit de la analize si setam gps-ul pe adresa unde trebuia sa ajung. Nu stiu din ce motive gps-ul nu a oprit unde ar fi trebuit sa se opreasca, si a continuat sa dea indicatii. Eu insa care mi-am dat seama ca am cam trecut i-am spus cumnatului meu sa ma lase acolo. Am mers cam 200 de metri prin ploaia deasa si am ajuns la adresa cautata. Acolo mi s-a explicat ce as avea de facut daca accept si mi s-au facut cateva poze dat fiind ca am si acceptat propunerea. Apoi am mers direct la metrou si l-am luat catre gara, de unde m-am si urcat in acceleratul care pleca in cinci minute. In tren am dat de niste tipi care au venit la mine sa-mi vanda plasturi, marcare si un cojocel, al carui pret a scazut la "bursa" de la 120 de lei la numai 60. Asta da chilipir, dar oricum nu l-am luat. Am mai stat de vorba si cu un nene care zicea ca vinde prin Bucuresti baloane si alte jucarioare pentru copii. Mi-a spus ca facuse 30 de lei pe ziua respectiva. Daca nu m-a mintit chiar era putin, dar tot el mi-a spus ca in zile bune castiga pana la 200 de lei. E drept ca ziua asta prea a fost cu ploaie din belsug, asa ca piticii care isi doreau baloane, probabil erau la caldurica in casele lor. Am ajuns in cele din urma la Ploiesti. Merg in gara ca sa astept troleul, dupa ce tocmai il vazusem pe cel de dinainte plecand. Oricum cred ca a fost bine ca l-am pierdut, ca am avut o surpriza frumoasa. M-am intalnit cu prima mea iubire adevarata si marea mea dragoste, asa cum nu am mai avut. Era Tatiana, singura fata pe care am iubit-o pana acum. Nu mai vorbisem de cateva luni bune, iar ultima data discutasem putin pe messenger. De vazut era cam un an de cand nu ne mai vazusem. Am stat de vorba cu ea in troleul care a venit, si am mers impreuna cu ea pana in Kaufland sa ne facem cumparaturile. Eu mi-am luat o sticla de cola si niste floricele de facut la microunde, pentru ca urma sa ma intalnesc cu Adriana. Dupa ce am lasat-o cu taxiul pe Tatiana in fata la Balif, am mers acasa. Am sunat-o pe Adriana sa vina pe la mine, dar tot la ora aceea venise si fratemiu acasa cu niste prieteni. Ne-am apucat sa jucam table. L-am condus cu 2-0 pe Nistor, apoi i-am lasat o partida drept mart desi nu era, a venit si Adriana intre timp, care nu ne-a mai lasat sa terminam ultima linie si ne-a stricat jocul, pe care eram pe cale sa-l castig. Am mers apoi in camera mea, unde am vizionat un film cu papusa ucigasa "Ceachi". Dupa doua ore de stat la mine am mers la Banzai unde am baut o ciocolata calda cu multa frisca si unde m-a luat si somnul. Am stat de vorba aproape doua ore si acolo, iar ceasul se facuse aproape de ora 22:00. Tot azi mi-am gasit si sofer de taxi, pe care o sa-l sun cu prioritate de acum inainte. I-am zis ca l-am ales, desi nu am un motiv anume pentru care am facut-o. Acum urmeaza sa plec la munca. Sa vedem cum o sa ma oboseasca si munca dupa o zi fara somn si dupa mai bine de 24 de ore cumulate de nesomn.

Astazi ma cheama Nicusor!

Ma cheama Nicusor azi. Chiar daca este primul nume, majoritatea cunoscutilor ma striga Adi. Ambele nume imi plac si raspund la fel de bine la ele. Nicusor mi s-a spus la gradinita, apoi tot Nicusor mi s-a spus si la scoala primara, apoi la generala si in cele din urma la liceu. Acum de asemenea la serviciu mi se spune tot Nicusor. Inseamna ca numele asta mi se potriveste mai bine, sau e mai pe placul oamenilor noi care ma cunosc. Nu stiu care e regula dupa care alegi numele de adresare al unui om care are mai multe nume, dar stiu ca in majoritatea cazurilor m-am recomandat ca fiind Nicusor Adrian, iar oamenii au preferat sa-mi spuna Nicusor. Si cu toate acestea am foarte multi cunoscuti care ma stiu si ma striga Adi, Adrian sau Adita.
Ziua de azi vreau sa o serbez cu cativa colegi de liceu. Asta daca vor raspunde invitatiei mele de ultim moment, pentru ca ideea mi-a venit noaptea cand eram la serviciu asa ca nu am avut cum sa-i anunt din timp. Acum ma duc sa dorm ca sa fiu proaspat pentru mai tarziu. La multi ani mie!

Amintiri din copilarie -> Despre rudele de la tara

Capitolul 1

Rudele de la tara

Când mergeam la ţară după o lungă perioada, eram tare bucuros. Ajungeam în casa şi deja începeam să-i caut pe bătrâni, că de cele mai multe ori nu îi găseam înăuntru, ci în grădina sau în ogradă. Mamaie era o femeie cu tenul si pielea zbârcite din cauza muncii, căci ani prea mulţi nu avea în perioada aceea. Mică de statura şi adusă puţin de spate, făcea treabă în curte şi în ogradă de dimineaţa şi până seara fără să pe vaite prea mult. Îi plăcea să muncească şi îi părea rău uneori că se termină ziua si nu apuca sa faca tot ce si-a dorit. Îi plăcea să meargă lucrurile aşa cum le stabilea, şi găsea timpul necesar să se uite şi la televizor seara la serialul pe care îl urmărea. Tataie era jumătatea aproape perfectă pentru ea. El făcea treburile mai grele, deşi mamaie încerca să îl menajeze pe cât posibil. El era responsabil să aducă apă, şi să facă curat la animale, iar iarna cu tăierea lemnelor şi întreţinerea focului. Tot el mergea şi cu cireada de vite de două ori pe luna când venea rândul. Unchii mei care locuiau cu bătrânii, erau angajaţi la firme de construcţii şi lucrau de obicei pe şantiere, venind acasă la sfârşit de săptămână sau o data la două săptămâni, în funcţie de cât de departe aveau lucrări. Ambii fumau, lucru care nu îmi plăcea deloc, mai ales că seara fumau în casa. Mitu era cel mai mic şi era un bărbat calm, pe care cu greu îl puteai enerva. Destul de slab din cauza celor două pachete de ţigări pe care le dădea gata într-o zi, şi cu un aspect neîngrijit, nu dădea semne cum că şi-ar dori ceva anume de la viaţa. Nicu în schimb era un bărbat mai cumpătat, blond cu ochii albaştri şi la fel de slab ca şi Mitu, ştia ce vrea de la viaţa şi tindea către mai mult. Când se întorcea de la muncă, avea grijă să aducă pâine şi câte ceva dulce pentru părinţi şi pentru cei ce se mai iveau pe acolo. Avea simţul umorului destul de dezvoltat şi în zilele lui bune îţi povestea aşa multe lucruri la care râdeai într-una. Îi plăcea să muncească şi nu îl auzeai vreodată să pe vaite că nu mai poate şi că nu mai face sau că nu vrea. Semana cu mamaie din acest punct de vedere iar din pucnt de vedere al caracterului semana mai mult cu tataie. Avea initiativa in toate si arata ca se pricepe la toate lucrurile. Pe lângă faptul că pe pricepea la multe şi nu întorcea spatele de la nicio muncă, se mai pricepea şi la tuns, mulţi întrebându-mă chiar şi pe mine dacă s-a întors Nicu acasă şi să îi transmit să treacă să îi tundă şi pe ei. Acestea erau rudele de la ţară, mamaie mai având pe lângă cei doi băieţi, încă unul însurat la Ploieşti care stătea pe stradă cu mine şi o fata care pe vremea aceea stătea în Ploieşti. Şi mama era tot fata ei, fiind al doilea copil ca vârstă dintre cei 5. In sat familia arata destul de unita si la locul ei si chiar asa era si in interiorul ei. La fel cum se vedea din afara. Un mare "blestem" avea insa, de a fi vecini cu rudele lui tataie. Acei coate goale, care furau din cand in cand de pe la vecini cate un pui, cate o gaina sau cate ceva de prin gradina. Destul de greu cu astfel de vecini, de care se fereau cat de mult puteau vitand sa lase curtea goala. De fiecare data cand mergeau la camp sa sape sau sa culeaga, cineva trebuia musai sa ramana acasa sa "pazeasca" sau altfel cine stie ce pagube ar fi fost in lipsa lor. Si cum paza buna trece primejdia rea, eu eram cel care ramanea cu ograda in grija si curtea in paza cand ei trebuiau sa mearga la lucratul pamantului. Mergeau la 18 km distanta. De obicei se duceau cu caruta, drumul pana acolo durand cam doua ore. Asa ca plecau cu noaptea in cap, cel tarziu ora 6, iar eu ramaneam de obicei acasa pana seara pe la orele 19:00-20:00 cand se intorceau ei. Aveau pretentia sa stau in curte si sa nu plec pe departe, ca sa nu avem parte de musafiri nepoftiti. Aceste amanunte insa le voi dezbate pe larg intr-un episod viitor.

Amintiri din copilarie -> Mocesti si imprejurimile

Capitolul 1

Mocesti si imprejurimile

Moceşti e un sat în judeţul Prahova situat pe valea Cricovului sărat, la numai 35 de km de Ploieşti şi 10 km de Urlati. O să vorbesc acum de un Moceşti simplu, un Moceşti al anilor 90. Cam între 95 şi 99 se plasează timpul în care am copilărit acolo. Am cunoscut in acest sat oameni săraci dar destul de muncitori, într-un sat sărac, dar situat avantajos. Fără risc de inundaţii, fără risc de alunecări de teren, cu un râu la poale şi o pădure şi-un deal de partea cealaltă, ferit de traficul aglomerat şi fara acces uşor la mijloacele de transport, satul mi-a oferit o copilărie destul de frumoasă, în puţinul timp în care l-am cunoscut. Rata care lega Ploieştiul de satele îndepărtate din aceste zone, mă lăsa la 50 de metri de uliţa Două fântâni, fântânile de la intrarea ei fiind şi punctul meu de reper înainte să cobor din rată. Mă învăţase mama să mă uit după ele în cazul în care mi-e ruşine să întreb pe
cineva. Şi aşa şi făceam. Imediat ce le vedeam mă pregăteam să cobor. De obicei bagajul meu consta în sticle de plastic goale, două sau trei pâini, si tei-patru randuri de imbracaminte de schimb pentru mine. la 50 de metri de dupa cele doua fantani, ulita se bifurca, eu trebuind sa urc pe panta mai putin abrupta din partea dreapta, prin noroiul ce acoperea tot drumul. Ici -colo se mai ivea cate o piatra pe care sa pui piciorul ca sa-l feresti de noroiul gros si sa nu te murdaresti mai atat de rau. Urcam o panta usoara, care cotea la poarta lui nea Telu unde mirosul bovinelor de la poarta sa dadea primele semne de miros de tara. Pe atunci satul chiar era intr-un fel izolat, fara masini prea multe, scutere sau telefoane mobile. Erau mari oameni cei care aveau cel putin un telefon fix si la care se apela destul de des ca prin ingaduinta lor ceilalti sa poata suna la rudele din oras sau de prin vecinatati. Uneori ma temeam de boii lui nea Telu pentru ca erau mari si cu coarne groase si puternice, cu o privire patrunzatoare si muschii accentuati. Erau boii care faceau cei mai multi bani si cea mai multa munca din acel sat, poate chiar mai mult decat un cal. Si nea Telu nu mai avea ragaz in munca si ii era tot mai greu sa multumeasca pe toata lumea. Treceam la mai mare distanta fata de ei, ocolind si noroiul totodata si balega inca neinchegata. In acea portiune nu prea exista drum, deoarece drumul era transformat in grajd de bovinele omului. Urcam in continuare pe langa casa Marianei care tot timpul bombanea de grijile si nevoile vietii cand auzea pasi pe drum, chiar si fara sa stie cine trece. Daca era poarta deschisa o salutam, daca nu mergeam mai departe, ca din cauza gardului metalic, nu se putea observa nimic de partea cealalta. Era o curte destul de misterioasa pentru mine, fiindca nu vedeam nimic dincolo de gard. Tocmai asta ii dadea izul misterios, care starnea curiozitatea in mine. Urmatoarea casa era a unei batrane. Statea singura intr-o casa care dadea impresia ca sta sa cada. Mergea in baston si nu prea vorbea cu nimeni. De obicei era certata cu toata lumea. Chiar si cu bunicii mei era certata pe motivul unui gard care lega gradinile noastre. Deasupra batranei Rita urma casa Titei o alta batarna cam mahalagioaica, pe care o puteai intelege cu greu cand vorbea, si care, precum Rita, avea samanta de scandal in ea. Gardul ei era unic in sat, fiind croit asemenea unui cuib de pasari. Era un gard facut din bete impletite cumva intr-un pamant galben, probabil amestecat cu balega (chirpici) asa cum se facea pe vremuri. Avea un aspect foarte frumos si era de-a dreptul unic pe acolo. Peste drum de Tita era casa bunicilor mei. Gardul de catina (nuiele pline de maracini), destul de vechi si cam putred, marca inceputul gradinii , pe langa care mergeam cam 50 de metri pana sa ajung la poarta. In fata gardului avea adusa o gramada de nisip si una de balast, pentru ocazii speciale. Si pentru ocazii speciale a ramas, caci in afara de loc de joaca pentru copiii de pe drum, nu au fost folosite decat de vreo doua ori cate putin. Cand intram in curte, de cele mai multe ori eram primit cu multe ham-hamuri de catre cainele Ursu, un caine simplu, probabil fara vreo rasa anume, dar foarte frumos, cu un par auriu si lung, cu o statura maricica si destul de curat si ingrijit ca aspect. Era regele ogradei, avand un lant lung de vreo 5 metri, prins pe o sarma ce traversa toata ograda pe diagonala. Ajungea aproape in orice coltisor ar fi vrut. Era un caine cuminte care insa se agita nespus de tare cand vedea straini in curte. Gard in gard cu curtea bunicilor locuiau cam claie peste gramada doua familii, in doua case apropiate, una batraneasca, cealalta putin mai noua. In cea batraneasca traiau doi batrani, o femeie pipernicita si uscata si un batran destul de ursuz pe care nu l-am inteles niciodata, care era frate bun cu tataie. Asadar eu eram un nepot de-al doilea pentru el, descendentii lui din acea curte fiindu-mi rude tot de gradul doi probabil, fiecrae dupa calitatea lui de unchi, matusa sau verisori. Aici saracia era aproape lucie, la ea acasa, iar nimeni nu se straduia sa faca ceva in ameliorarea situatiei.După casa săracilor urma casa unor oameni mai educaţi şi mai cu carte, el probabil inginer la baza, ea nu ştiu ce era la baza, dar ştiu că din când în când mai făcea injecţii celor de prin sat. Următorul loc era o grădina, aflată în proprietatea fratelui lui tataie, care pe cât de întinsă era, pe atât de necultivată rămânea. Urma casa Coarfă o familie liniştită, cu doi copii mari de vârstă cu unchii mei. Erau la locul lor, muzica bună fiind pasiunea lor. Lângă casa lor era o altă casă a verilor lor care erau singuri, fără părinţi, iar unul din ei umbla mai mult beat prin şanţuri. Niciodată nu am ştiut prea multe depre ei. Apoi urma casa bobocilor. Cristi şi Cătălina şi bunica lor Mia. Apoi uliţa cotea şi la dreapta, ducând spre şoseaua principală şi mergea tot înainte iar apoi către stânga, ducând către o altă parte a satului şi către pădure. Pădurea era la vreo doi km şi jumătate de mers de unde se terminau casele, pe un drum care rareori apuca să se zvânte. Începutul pădurii era bine păzit de două plute imense (plopi), care însă nu erau sub forma celor pe care îi întîlnim de-a lungul drumurilor şi care cu ramurile îndreptate în sus, ci erau ramificaţi puternic asemenea unui măr sau castan. Înălţimea şi coroana lor făcea din ei cei mai interesanţi copaci şi cu siguranţă erau şi cei mai bătrâni. Ca să îmbrăţişăm un trunchi de al lor trebuia să fim cam 4-6 copii. Pădurea mergea până departe şi se aude că ducea până în Rotari, un sat unde nu am ajuns până acum. Oricum era o limita de neatins pentru mine, cel puţin nu prin pădure. Limita pe care o atingeam din când în când şi care deasemenea era foarte departe, era locul numit Valea adâncă. Revin lacasele vecine: locuri cu care am avut de-a face au mai fost curtile vecinilor de peste drum. In diagonala stanga era casa Ioanei si a lui Ion, doi oameni cu o conditie sociala bunicica, muncitori si care se vaitau tot timpul de boli, greutati si bani, in ciuda aparentelor. In stanga era casa Nutei olteanca, iar in dreapta statea o alta Ioana cu sotul ei Gheorghe, doi oameni avuti, dar care nu erau foarte sociabili si pe care ii vedeai destul de rar la ochi. In centrul acestor case statea mai mereu ingrijita si curata fantana. Era urcata ca pe un tron, ca pe un postament, ca un fel de statuie. Era o fantana cu roata si cu un lant care deseori se rupea. Adancimea era de vreo 12-16 metri lucru are ma facea sa obosesc foarte tare cand incercam sa scot apa. Fara sa mai pun la socoteala ca imi era mult prea greu sa scot galeata plina cu apa cand ajungea la suprafata. De cele mai multe ori asteptam pe cineva sa o ridice de acolo pentru ca eram neputiincios in fata ei. Avea cam 5 kg in starea ei naturala, asadar plina atingea cam 16-17 kg, si era cu mult peste fortele mele de a o manevra. Langa curtea Ioanei, inspre partea cu padurea statea Geta, cu un sot care facea scandal zi de zi si le facea zile ripte sotiei si celor trei fete si un baiat pe care ii avea. Era un lenes si o capusa pentru societate, singurul lucru la care se pricepea si pentru care traia fiind bautura. Urmatoarea casa era cea a altei Ioane, o femeie batrana si cu un simt al auzului care se slabea pe zi ce trecea. Apoi urma gradina ei, care se intindea in spatele curtii pe o distanta considerabila, si inca vreo 20 de metri de-a lungul ulitei. Mai incolo era casa unui barbat care imi dadea mereu fiori, care locuia cu mama lui Florica o femeie urata, uscativa si razbunatoare. Gard in gard cu ei stateau Florin si Mihaela doi tineri care aveau doi copii micuti, prea micuti incat sa se joace cu noi si care oricum nu prea erau scosi din curte. Dupa ei locuia profesoara de sport de la scoala din sat, impreuna cu mama ei. Erau instarite, dar foarte retrase, ca majoritatea oamenilor de prin acel sat. Apoi urmau doua locuri detinute de alti localnici, casa Primarului, o casa parasita, iar ulita avea o intretaiere cu o alta ulita care venea din dreapta. Pe ulita care venea din dreapta statea pe stanga un Barbat gras, cu femeia lui la fel de grasa si doi copii la fel de retrasi. Baiatul invata pentru teologie si il mai intalneam uneori cititnd la marginea padurii. Dupa casa lor urma o soava care ducea catre valceaua ce venea dinspre padure, iar apoi casa fratilor care stateau singuri la tara. Aici mi-am petrecut eu o mare parte din zilele state in anumite vacante la tara. Atat de multe ore stateam, caci uitam si de foame si de sete si de casa bunicilor. Dupa casa lor sttea o femeie grasa si indesata, dar destul de respectata de cei dimprejur. Tata Genica i se spunea si stia si o multime de leacuri babesti. Avea o gura mare si la propriu si la figurat si o alunita pe care crestea par la fel de mare ca pe mustata ei. Fata in fata cu casele lor era o casa de oameni instariti. O femeie exagerat de grasa si retrasa era pionul principal in acea casa. Curtea era atat de mare ca era imprejmuita de ulite din fiecare parte. Era de forma patrata cu fiecare latura mai mare de 150 de metri. Avea o gradina imensa si un gard viu format din maracini si salcami. Poarta era falnica din lemn, intr-un stil care nu caracterizeaza deloc portile din Muntenia. Pe langa casa ei ulita cotea spre stanga, unde locuia un barbat poreclit sau numi Coroiu, care nu stiu din ce motive tipa tot timpul la nevasta si o batea, de vuia in tot satul. Pe el il stiu ca aducea apa de pe soava ce ducea catre valcea, cu ajutorul colibitei. Era singurul care mai folosea o colibita la carat apa, acel bat la capetele caruia se punea toartele de la galetile de apa, iar batul era echilibrat pe umar sau pe ceafa, menajand astfel muschii mainilor. Tot timpul era nervos si avea un "claxon" care trezea mortii din somnul vesnic. Dupa casa lui urma casa unui om instarit si el, care se baza pe cresterea vitelor si avea o turma destul de mare de vreo 15-20 de capete pe care o scotea de unul singur la pascut. Avea mai mult tauri si boi in cireada, asa ca erau foarte periculosi si ne feream mereu din calea lor. Ulita se ducea apoi in jos printr-o portiune destul de accidentata, si greu accesibila pentru carute, pe unde se spunea ca e o coasta cu serpi. Eu mergeam insa acolo la cules melci dupa ploaie, desi mamaie imi zicea mereu sa nu ma duc ca ies serpii. Deasupra acestei ulite isi impreunau coroanele salcamii si alte soiuri de copaci care mai erau in acea zona, facand-o destul de umbroasa si de intunecata chiar si intr-o zi insorita. La sfarsitul acestei ulite ieseai in soseaua principala, asfaltata, care se incingea la maxim in zilele caniculare de vara, si pe alocuri smoala iesea la suprafata si era putin mai suportabila fata de restul portiunilor incinse. Aici era limita satului, iar daca mergeai in stanga intrai in Iordacheanu, dar despre asta voi vorbi mai pe larg cu alta ocazie.

Amintiri din copilarie -> Vacantele la bunici intr-o scurta prezentare.

Capitolul 1

Vacantele la bunici

Mare parte din vacanţele lungi de vară le-am petrecut la bunicii de la ţară. Nu că mi-aş fi dorit atât de mult de fiecare data, dar oricum părerea mea nu ar fi contat atât de tare, având în vedere că "ajutam" la economiile familiei prin scoaterea din întreţinere pe două sau trei luni de zile cât dura vacanţa. Aşa se face că vrând-nevrând, mi-am petrecut cam toate vacanţele de vară la ţară cam până la vârsta de 12 ani. Era un fel de executare silită, de la care nu mă puteam sustrage. Drumul cu rata până la ţară, era lung şi plictisitor. Bătrânele autobuze lungi cu burduf, străbăteau un drum de 33 de km în două ore fără un sfert. Era un drum cu "escală" la autogara Urlati unde, din nu ştiu ce motive, trebuia să aşteptăm 30-45 de minute. Apoi bătrâna rată deşi era mai liberă şi cu un aer mai proaspăt, era mai gălăgioasă din pricina alcoolului consumat de navetiştii care mai aveau mult de mers până acasă. Se întâmpla uneori să se ia la bătaie doi sau trei inşi mai afumaţi de alcool, pentru care se făcea şi staţie specială şi erau daţi jos indiferent dacă era câmp sau sat. De cele mai multe ori rata era plină până la refuz, aşa că mama mă încredinţa cuiva să mă ţină în braţe. Şi nu-mi plăcea, deoarece trebuia să socializez cu cei ce mă ţineau în braţe şi care se tot minunau cât de frumos şi dragalaş sunt. Şi într-un final ajungeam şi la bunici, pe şoseaua numită Două fântâni, denumire dată din cauza celor două fântâni cu cumpănă care "păzeau" şi încă mai "păzesc" şi astăzi intrarea pe uliţă. Cea mai mare bucurie a mea când ajungeam acolo, era aceea de a mă juca cu câinele. Era cel mai mare lucru care mă bucura imediat ce ajungeam acolo. După ce mă spălam pe mâini, intram în casa cea veche să-i salut pe mamaie şi pe tataie, deşi de când eram mic nu eram pupăcios. Dar nu prea aveam încotro că iar venea mama să-mi spună: "Pupă-i şi pe ei că le-a fost dor de tine! ". Mergeam mai apoi în grajd să salut calul şi vaca după care mergeam din nou în ograda ca să strâng ouăle din cuibare. Era una din pasiunile mele de la tara, fara sa mi se para o povara. De la tara am foarte multe amintiri. Multe placute, multe neplacute (aici ar fi in special cele legate de munca sau treburile din gospodarie). Uneori se intampla sa mai revin acasa pentru un sfarsit de saptamana, in cazul in care nu mai trecea mama pe la tara sa ma vada, alteori stateam toata vara acolo, bronzandu-ma in nenumarate randuri. Activitatile cele mai placute erau mersul la peste, la garla (Cricovul sarat), la deal, la padure, la Diana si intr-o perioada acasa la doi frati care stateau singuri acolo pe timpul verii, fiind vizitati de mama lor doar la sfarsit de saptamana. Dar despre toate acestea voi discuta pe larg in episoadele viitoare.

Noaptea Depeche Mode

Nu mai mersesem de multa vreme intr-un club. Cam de vreo 4-5 luni asa sa zic. Dar acum am mers intr-un club oarecare din Bucuresti. Oarecare pe naiba! A fost tocmai clubul unde imi place mie. In Fire, care nu e foarte tare dar mie imi place pentru ca a fost primul club unde se asculta muzica rock in care am mers. Si a fost o surpriza sa aud pe drum unde mergem, caci nu stiam dinainte. Chiar daca am fost obosit si in drum spre Bucuresti imi venea sa adorm, nu am lasat oboseala sa ma conduca intr-una din putinele zile din an cand merg intr-un club. Asa ca mi-am facut curaj cu o bere si am inceput sa ma destrabalez pe muzica Depeche Mode si nu numai. Desi nu cunosteam pe nimeni in afara de cei cu care am fost, m-am multumit cu faptul ca rockerii sunt mai amabili si nu te iau la bataie daca-i calci pe picior in timp ce dansezi, sau daca te alaturi lor ca sa dansezi. Si am avut ce vedea si de data aceasta. E drept ca rockerii din aceasta seara au fost mai cuminti decat cei pe care ii cunoscusem cu alte ocazii acolo. Tricouri normale, frizuri normale si comportamente destul de normale. Muzica suna in urechi, subsolul era tot mai neincapator, oamenii din ce in ce mai ametiti si fumul de tigara din ce in ce mai gros, dar nici asta nu m-a impiedicat sa ma distrez, ba chiar a fost distractiv sa dansez umar la pleata cu rockerii pe unele melodii. Dupa ce am stat in Fire pana la ora 04:30 am plecat un grup de vreo 14-18 de insi in alt club. De data asta in Kulturhaus un club foooarte mare, dupa cum mi-a lasat impresia. Aici am mers sa vizitam un depechist care nu a putut fi prezent la party-ul din Fire pentru ca era de munca in Kulturhaus ca dj. Asa ca i-am facut putina galerie iar el a facut un mic show special pentru noi. Am aruncat privirea in meniu si mi-a atras Mihaela atentia la o bautura numita Passport to hell sau Marijuana liquid, care costa numai zece lei. Sunt curios ce efecte dadea, dar desigur ca nu am incercat asa ceva. Nu are loc in meniul meu chiar de ar fi gratis. Aici s-a incins atmosfera mult mai tare decat in Fire. Melodii ca Lift me up sau Basul si cu toba mare au facut furori in publicul unui dj care parca ar fi concertat acolo. Pe melodia Basul si cu toba mare, s-a declansat dezmatul, fiecare impingand pe refren pe cate cineva. A fost foarte interesant momentul, ca atunci cand da Petrolul gol si galeria se trage-impinge de colo colo de parca s-ar lua la bataie. Am trait si acel moment si acum a fost cam la fel, numai ca era pe muzica. Si a fost chiar mai intens si nimeni nu a patit nimic. Pe Lift me up deasemenea s-a declansat nebunia, si ma uitam cum o sala intreaga, poate undev la vreo 500-700 de persoane (sper sa nu fi aproximat eu gresit) om langa om intr-o sala de 30-40 de metri lungime si cam 8-12 latime sarea in acelasi timp pe refren, simtindu-se bine si uitand de neplacerile pricinuite de traiul in Romania (acolo unde era cazul, ca in cazul meu).
In concluzie, ii multumesc Mihaelei ca m-a invitat si Irinei care a organizat si iar Mihaelei.

Amintiri din copilarie -> Episodul 3 ->Mamaia emancipata

De mic copil, inca de cand aveam 4-5 ani si incepeam sa vorbesc putin mai cu inteles si cu o dictie imbunatatita, am fost "dat" spre educare la "mamaie lit" deoarece statea intr-un bloc cu 10 etaje care avea si "lit" (lit= un lift mai mic :D ). Sora mea a fost cea care a pocit numele ascensorului si de atunci asa i-a ramas numele bunicutei: mamaia lit. Si cum era de mers pana la ea decat vreo 5 minute, mergeam deseori pe acolo. Ceea ce imi placea cel mai mult era ca aveam parte de jucarii pe care acasa nu le aveam. Si mai mult de atat aveam parte de niste jucarii speciale tip lego, cuburi si alte minunatii care nu-mi dadeau plictiseala deloc si ma afceau sa ma intorc mai des, numai ca aveau un handicap atribuit de mamaie lit: NU puteau fi luate la mine acasa. Si stiu ca blocul acela care imi parea destul de infricosator din cauza ca avea lit si din cauza ca mai avea si trecere intre scara A si scara B prin interiorul blocului. Si cand nu mergea un lift, trebuia sa merg cu liftul de la scara cealalta, urmand ca de la etajul 5 sa traversez de la o scara la alta prin interior. Iar inaltimea etajului 5 mi se parea ametitoare si in complicitate cu semiintunericul imi dadea mari fiori. Ma mai speria deasemenea tot felul de zgomote care se auzeau in timpul noptii de la alti locatari sau de la lift. Erau mai multe lucruri care ma infricosau in acel bloc, inclusiv oamenii, scarile, dar mai ales burlanul pe unde aruncam gunoiul. Imi mai amintesc ca de fiecare data cand mergeam la ea mamaia ne dadea cate ceva bun. Cand dormeam la ea peste noapte, dimineata aveam preparat micul dejun, incepand cu un paharel mic de tot de cafea. Imi placea si ma obisnuisem sa beau cafeluta ca un om mare in debutul zilei. Apoi venea gemul pe paine cu unt si ceaiul. Tin minte ca facea cel mai bun gem de patlagele, dealtfel e si singurul loc unde am mancat gem de patlagele. De aceea era cel mai bun.
Revin acum la partea cu educatia. Ceea ce nu mi-a placut deloc era ca ma punea sa-i vorbesc cu "dumneavoastra" asa ca trebuia sa-mi aleg bine cuvintele cand vorbeam ca sa nu cumva sa ma certe. De aceea am si avut o oarecare distanta fata de ea, fiindca ma adresam ca unei persoane straine. cand mergeam la ea erau la ordinea zilei ziarele, in special ziarele vechi, din care ne citea articole cu crime si furturi si alte tipuri de infractiuni, incheind la sfarsit cu o morala despre ceea ce e bine sa facem si ce nu, pe baza articolului citit. Ne tinea in tensiune pana la final, intrerupand articolul ca sa ne mai povesteasca ce si-a amintit. Stiu ca ma cam plictiseam cand stateam mai multe zile acolo, ca nu prea putea sa ne scoata la plimbare ca spunea ca o dor picioarele. Deci statul in casa cateva zile ma innebunea, mai ales in unele momente ale zilei. Cel mai mult timp il petreceam in bucatarie, pe scaunul cel bun, unde eu ma dadeam mereu huta sau balanganeam picioarele chiar daca era impotriva regulilor casei. Dupa ce o asistam la bucatarie cand gatea, imi punea ciorba fierbinte si delicioasa, iar eu de fiecare data suflam in ea ca sa se raceasca, de nerabdare sa mananc, pentru ca facea o minune de ciorba. Noaptea ne asezam la TV-ul cu defect, care niciodata nu vedea bine si care mereu vedea numai pe tvr1. Urmaream ba vreun serial ba filmul artistic al serii. Ar mai fi cateva lucruri de spus, dar despre acestea voi mai vorbi in episoadele viitoare.

Romanian capital is Bucharest

Traiesc . . . traiesc de 22 de ani langa un oras-capitala, l-am vizitat de nenumarate ori, dar tot nu m-am saturat sa-l descopar. Merg de fiecare data in Bucuresti cu gandul ca voi mai vedea o mica parte din capitala Romaniei, de care nu am deloc o parere proasta. E adevarat ca ar putea fi mai curata, mai organizata si mai frumoasa decat este acum, dar trecand peste aceste aspecte ma simt ca intr-un oras al unei tari straine. Noroc cu limba romana auzita la tot pasul si reclamele scrise cu slove romanesti care tradeaza un oras romanesc. Altfel ai crede ca esti in alta tara. Cel putin mie imi da aceasta impresie, pentr ca sunt prea obisnuit cu orasul in care locuiesc. Asadar cand merg in Bucuresti ma minunez de fiecare data. In ultimele 3 zile am ajuns de doua ori in Bucuresti. Am gasit un oras ceva mai asfaltat decat il stiam eu, vesnic in dezvoltarea infrastructurii, destul de curat si desigur foarte aglomerat. Circulatia bara la bara nu ma enerveaza insa atunci cand nu ma grabesc si mai ales atunci cand sunt in dreapta soferului. Am vazut in sfarsit Arcul de Triumf de aproape, si am vizitat grandiosul Baneasa shoping city, un mall de lux, pentru niste bucuresteni care chiar platesc pentru o toala cat iau eu salariul intr-o luna intreaga. Ce sa-i faci... chiar si la salarii se deosebesc de noi provincialii. Avand magazine de tot felul la fiecare pas si zeci de banci la care sa te poti imprumuta, Bucurestiul este o imensa piata de desfacere si totodata o babilonie de lucruri. Ofera multe oportunitati, pe care intr-un oras mediu, cam cum este si Ploiestiul , nu le poti avea. Poate ca exagerez putin?! Nu prea cred. Ma mai uit putin in zona comerciala din imprejurimile Baneasa shoping city si vad alte si alte constructii. Metro, Carefour, Ikea, inca un santier in lucru, si asta numai in imediata apropiere, caci zona metropolitana e plina de reprezentante ale marcilor straine de masini, printre care nu puteam sa ratez cu privirea reprezentanta Ferarri, cu cativa vitezomani afisati in vitrina. Si multe multe altele, despre care o sa vorbesc mai pe larg in alte insemnari.

Festivalul vinului in Timisoara 29-31 octombrie 2010 (Program- cine canta)

Timp de trei zile, între 29-31 octombrie, la Timişoara se desfăşoară cea de-a XIII-a ediţie a Festivalului Vinului.
Amatorii de vin, must şi vin fiert sunt aşteptaţi de vineri şi până duminică pe platoul din faţa stadionului Dan Păltinişanu.

Programul artistic se va desfăşura după cum urmează:

Vineri, 29 octombrie

17.00 – 23.00 Ansamblul folcloric Timişul. Solişti vocali: Andreea Voica, Maria Milu, Ramona Ilieş, Otilia Duma, Ramona Roescu, Ancuţa Fleşariu, Bianka Mititelu, Carmen Biruescu, Petrică Miulescu Irimică, Dumitru Teleagă, Cosmin Popa, Roxana Mag

Sâmbătă, 30 octombrie

17.00 - 20.00 Ansamblul Folcloric Luceafarul din Vârşeţ - Serbia
Ansamblul Folcloric Timişul. Solişti vocali: Gabi Stanciu, Felicia Stoian, Maria Coman, Tiberiu Ceia, Nicu Novac, Dumitru Stoicănescu
20.00 - 23.00 Grupul Reflex, Trupa Vest, Blue Station, Adi Bărar, Blues Band

Duminică, 31 octombrie

16.00 - 17.00 Fanfara Timişoara Big Band
17.00 - 20.00 Ansamblul Folcloric Timişul. Solişti vocali: Carmen Popovici Dumbravă, Luminiţa Jucu, Doriana Talpeş, Vasile Conea, Adrian Stanca, Puiu Codreanu
20.00 - 23.00 Chiroptera, Bega Blues Band, Regal, DJ Project

În rolul lui Bachus, actorul Eugen Moţăţeanu.

Organizatori: Consiliul Local, Primăria Timişoara şi Casa de Cultură a Municipiului, cu sprijinul Cramelor Recaş

Amintiri din copilarie -> Episodul 2 -> Abracadabra

Pe asta mi-o aduc aminte de parca ar fi fost ca ieri. Stiu ca era o dimineata de vara si era in weekend cand tatutu, caci asa ne-a invatat tata de mic sa-i spunem, a exersat un "numar de magie". Aveam cam 5 sau cel mult 6 ani cand am ramas uimit si nici pana in ziua de astazi nu am reusit sa-i deslusesc secretul de atunci. Stateam in jurul unei masute, special amenajata ca sa ajung pana si eu, cel mai mic de inaltime, la ea, si luam micul dejun. Era cam ora noua dimineata, caci soarele batea prin geamuri direct in casa, dar nu cu puterea cu care ar fi batut dupa-amiaza. Dupa ce am terminat de mancat, magicianul a inceput a grai intr-un mod deloc pe placul meu:
"-Cine ma pupa ii dau ceva!" Nu prea obisnuia sa faca surprize de felul lui si mai ales nu intr-o zi deloc speciala. Era o zi normala de sfarsit de saptamana. Sora mea a fost prima care s-a repezit sa-l pupe pe obrajii lui mari si a fost imediat rasplatita cu o punga de pufuleti colorati. Nici fratele meu nu a stat prea mult pe ganduri vazand recompensa si si-a primit si el portia. Eu cel care nu eram pupacios de felul meu am fost mai incapatanat si nu am vrut sa fac efortul acesta chiar nici cu recompensa pe care urma sa o primesc. Destul de mult a trebuit sa se roage mama de mine ca sa accept sa-l pup in schimbul recompensei, in timp ce tatutu ii tot spunea ca e treaba mea si ca eu pierd. L-am pupat in cele din urma mai mult fortat de imprejurari caci altfel as fi ramas la vorba mea: "-Daca vrea sa-mi dea, sa-mi dea si fara sa-l pup!". Nici nu am terminat bine prima sceneta ca magicianul a urmat spectacolul cu al doilea numar de magie, in care sub acelasi indemn al pupatului, a rasplatit micii spectatori cu cate o ciocolata. Si de data aceasta am fost cu greu induplecat sa-l pup pentru a o primi. Si surprizele nu s-au oprit aici.
"-Cine ma pupa ii dau ceva!" , s-a auzit din nou si amandoi fratii mei s-au repezit in acelasi timp de gatul lui sa-l pupe; nici eu nu am stat prea mult pe ganduri de data asta incepand sa mi se para interesant si chiar profitabil acest joc. Si de data aceasta fiecare am fost rasplatiti cu cate o punga de bomboane. dupa doua trei minute in care credeam ca s-au terminat surprizele si deja trecusem la desfacutul lor, am fost loviti din nou de laitmotivul "-Cine ma pupa ii dau ceva!", moment in care am tasnit toti de gatul lui fiind recompensati instant cu cate un ou cu surprize.deja incepusem sa ne uitam de unde le scoate. Le scotea de la spate, dar nici pana in ziua de azi nu am inteles de unde le-a scos. Parca facea magie nu altceva. Statea pe un scaun scund ca sa fie la nivelul mesei de pitici, si era imbracat intr-un maieu alb si in pantaloni scurti. Toti am inceput sa cautam imprejurul lui, nedescoperind insa locul de unde veneau surprizele. in timp ce-i cautam surprizele se auzi iarasi "-Cine ma pupa ii dau ceva!" si dupa pupicii fulger pe care i-a primit ne-am primit si noi rasplata constand in cate o punga de jeleuri. Pe asta nu am uitat-o nici pana acum, caci e o amintire care imi da batai de cap si acum si acum e prea tarziu probabil ca sa-mi mai dau seama care a fost siretlicul lui si cum de nu mi-am dat seama de unde le scotea. Stiu doar ca a fost un moment minunat, al unui magician de ocazie si o amintire care va fi uitata cu greu.

Zilele toamnei la Ploiesti -> octombrie 2010

Azi, duminica 24 octombrie am ajuns si eu la ultima zi din festivalul Zilele toamnei la Ploiesti. Festivalul a avut loc in incinta Hipodromului de la marginea Ploiestiului, loc in care tarabele si parcul de distractii au fost nelipsite. De cum intrai pe poarta Hipodromului, imbulzeala si fumul gratarelor pe care sfaraiau micii si pastrama din belsug te loveau in fata. Totusi nu mi s-a parut foarte multa lume, desi ora nu era deloc tarzie si nic frigul nu ar fi fost de speriat. Am avut buna dispozitie cam ca la majoritatea evenimentelor de acest gen la care sunt prezent, desi primul artist care a cantat cam doua albume, nu era de foarte mare notorietate. Raoul a intretinut atmosfera printre populatia de varsta a doua si a treia care insa s-a retras la aparitia pe scena a trupei Impact, nou-revenita si intr-oo noua formula. Mayer a fost cel care a insotit-o pe solista trupei Impact care a facut atmosfera ceva mai incinsa si m-a facut sa uit de frigul de afara, care insa era destul de suportabil. Doar acesti artisti au fost cei la recitalul carora am asistat, evenimentul terminandu-se la ora 21:30, destul de devreme pentru un public tanar care cu siguranta ar mai fi vrut ceva special.

Parerea mea despre OZN-uri

Se spune ca daca ai credinta in Dumnezeu nu trebuie sa crezi in reincarnare, in alti Creatori sau in alte lumi extraterestre. Ei bine credinta mea exista si chiar daca nu o cultiv atat de tare, am un argument care pentru mine sta inca in picioare si care ma face sa cred in continuare in Dumnezeu si anume acela al transformarii apei de la robinet in apa sfintita. Da! Acesta este cel mai puternic motiv care ma face sa credca exista o divinitate care face posibil acest lucru, care prin puterea Lui sfinteste apa, care altminteri si-ar strica considerabil gustul in mai putin de 30 de zile daca ar fi inchisa ermetic intr-o sticla oarecare. Si ca contraargument ca nu este o pacaleala la mijloc sau un truc al preotilor, am motivul cum ca s-ar fi gasit unul din toti preotii mincinosi, sau cei homosexuali, sau sadisti sau ce natii de preoti care incalca legea Cartii sfinte, sa spuna care ar fi metoda prin care apa se conserva atat de bine. Pana cand acest lucru nu va fi dovedit a fi mincinos, credinta mea intr-o divinitate, nu va fi rascolita. Acum ca am explicat de ce cred eu ca exista un Creator, voi explica si de ce cred ca exista extraterestrii. Ideea mea vine de la crezul propriu si anume acela ca intr-un univers deocamdata (inca nu s-a stabilit limitele lui) nemarginit, nu se poate sa fie numai un loc in care sa existe viata. Si poate par absurd dar crezul meu ca exista forme de viata departe de noi sau poate mai aproape decat se crede, trece chiar si peste ceea ce spun specialistii in acest domeniu, in sensul ca nu cred ca apa, oxigenul si carbonul stau exclusiv la baza vietii in univers, ci sunt doar niste elemente existentiale pentru a sustine viata pe Pamant. Poate ca intr-un alt coltisor al Universului, poate undeva unde nici nu ar fi nevoie de o planeta, traiesc niste fiinte care nu au nevoie de aceste elemente pentru a trai, vidul fiind spatiul propice pentru existenta lor. Poate ca noi suntem fiintele cele avansate si datorita acestui lucru avem atatea criterii si elemente fara de care nu putem trai. Cred ca exista si viata mai simpla decat aceasta si acum ma leg putin de descoperirile cercetatorilor care au trimis in spatiu insecte, fiinte simple de pe Pamant care, expuse la radiatii si la conditiile arige ale spatiului cosmic, au reusit sa supravietuiasca o perioada de timp. Deci la urma urmei se poate sa existe si fiinte mai simple decat noi fiintele complexe si avansate. Am atins si punctul acesta destul de sensibil si poate incredibil pentru unii, iar acum imi voi expune parerea despre OZN-uri, care ma gandesc ca ar putea fi simple confuzii cu obiectele pamantesti sau interpretari gresite ale oamenilor.
Pornind de la definizia OZN-ului, mai degraba de la insemnatatea acestei prescurtari, ne dam seama cu precadere ca nu O,Z si N nu semnifica altceva decat O-biect, Z-burator si N-eidentificat. Cu alte cuvinte un obiect care se afla (de obicei) in aer si care datorita imprejurarilor sau aparitiilor de scurta sau foarte scurta durata, nu poate fi identificat.
De-a lungul timpului, foamea mea pentru articolele de acest gen a tot crescut, iar convingerea mea ca suntem vizitati de vreo civilizatie extraterestra a crescut semnificativ. Este doar parerea mea, neinfluentata de parerile altora si inspirata oarecum din articolele lansate de NASA in special si filmuletele cu OZN-uri aparute din ce in ce mai des pe youtube si la TV. Momentan aceasta parere nu o voi schimba in a nega existenta vizitatorilor, decat in cazul in care se va demonstra ca ultimele aparitii ciudate de pe cerul din jurul Texasului si de pe cerul New York-ului (aparitii identice, una in timpul zilei cealalta in timpul noptii) nu vor fi catalogate decat "simple" inventii pamantene de spionaj.
In concluzie cred ca extraterestrii exista, la fel cu sunt convins ca OZN-urile exista. (orice obiect zburator care nu poate fi identificat se numeste OZN).

Learn online with the best !

Need online K-12 and college tutoring? Try this usefull site that we found http://www.tutorvista.com/math-problems. They are the leading online tutoring company in the world.

For only $99.99 a month for all subjects you can get help 24/7 for all your questions from professionals.
You have acces to the following covering area: Math questions , Geometry help, Chemistry help, Physics help, Chemistry homework help, Prime numbers.

Still not convinced? You will be after we tell you that the first time you use it is a free demo.

About tutoring online

If your are a college student you surely have had problems with some classes.
I have a sollution for you : http://www.tutornext.com/ will be the best help you can find.
You can get help there for your Math , Science or English questions at the cheapest rate.

The advantages of http://www.tutornext.com/ ?
The tutors are highly qualified ,and they are reachable 24/7 , so just take a look and convince yourself !
You will find learning easier if you make it funny.

So just prepare yourself with them before your important exams. Here are some tips for you: Math problem solver
Free math help , College algebra , Factoring polynomials, Math word problems ,
Math homework help ,
Free homework help

Try it if you want a tutor just for yourself to answer all your questions.

Amintiri din copilarie -> Episodul 1 -> Pantalonii lipiti de genunchi

Azi incep un nou serial, in care am sa scriu o parte din amintirile pe care le mai tin minte din copilaria mea. Cu ocazia aceasta am sa le retraiesc, macar cu gandul si poate peste cativa ani o sa ma amuz recitindu-le.
... Episodul 1 -> Pantalonii lipiti de genunchi ...
Sa fi avut cam vreo 4 ani cand toate giumbuslucurile si nazbatiile mele incepeau a prinde culoare, o culoare rosie-maronie a sangelui inchegat pe pielea-mi neteda si inca neexplorata de nenumaratele semne ale cazaturilor care aveau sa urmeze. Si cum un copil la varsta de patru ani face nenumarate nazbatii urmate de cazaturi si urmate de umflaturi, zgarieturi, cucuie, julituri sau maini si picioare rupte, nici eu nu am fost mai prejos. Concuram cu brio la capitolul cel mai julit copil de 4 ani. Iar acum imi amintesc o julitura care m-a chinuit saptamani la rand si care nu vroia sa se mai treaca nici in ruptul capului. Nu stiu cum capatasem acea julitura dar era destul de urata, de mare si de deschisa incat era cam tot timpul umeda. A fost una aparte, poate ca si din acest motiv mi-a ramas ca amintire si totusi nu a lasat un semn precum au lasat altele mai mici. Dupa ce o purtam cu "mandrie" de ceva vreme pe genunchiul piciorului stang, a urmat o noapte in care a hotarat sa se inchege, sa prinda acea coaja mult asteptata de mine. Dar ca sa continue chinul si amarul s-a inchegat in contact cu pantalonii mei in somn. A doua zi de dimineata m-am trezit cu pantalonii sub solduri, aproape sa cada dupa mine, si vrand sa-i ridic am constatat cu dezamagire ca nu puteam din cauza contopirii sangelui in tesatura pantalonilor mei. Inca mai tin minte ca mergeam cu pantalonii in vine prin casa si nu voriam sa-i dau jos nicicum din cauza sa nu-mi rup iarasi coaja si sa ma doara. Asta a durat cam vreo 8 ore timp in care avusesem cateva tentative de a-mi indeparta pantalonii si ai desprinde usurel, dar toate tentativele esuasera. Pana cand la ora la care venea tata de la serviciu am fost destul de incantat de ce mi-a adus incat din atata zbenguiala, nu stiu cum am sarit din pat si mi s-a rupt iarasi coaja incepand sa curga sangele siroaie iar eu sa plang de durere si usturime. Stiu ca m-a tinut foarte mult acea julitura si mi-a dat multe batai de cap, si nu a trecut decat tratata cu alifii.

Va urma

Toate panzele sus!

Ar fi trebuit sa fie un indemn pentru ziua de azi, pentru a ma ridica din pat si sa ies la plimbare, dar frigul de afara cu care nu ma impac deloc m-a tinut la pat. Asa ca m-am jucat la PC si am stat la TV cam toata ziua. Si seara ce am vazut? tocmai serialul Toate panzele sus! Filmul asta l-am vazut de mai multe ori pana acum. Ciudata e ca de cand a inceput nu mi-am propus sa-l vad, dar am prins cam vreo 6-7 episoade din cele 12 care alcatuiesc tot filmul, fara sa-mi programez sa le vad. Chiar mi-a facut placere sa-l revad, mai ales ca a fost foarte ciudat faptul ca am reusit sa vad mai bine de jumatate din episoade fara sa marchez asta in program. Gata la PC pe ziua de azi. Acum merg la munca. Pa pa!