#spreBrasov Ziua 2 - Partea I

Micul dejun ne-a surprins pe toti cu zambetul pe buze, lasand deoparte durerile cauzate de accidentari sau de oboseala de la nivelul picioarelor. Micul dejun cald ne-a dat energie suficienta pentru a continua in a doua zi. Ne-am bucurat de omleta, salam, unt cu gem sau miere, ceai si cafea, toate puse la dispozitie de Casa Duca. Eu am mancat incredibil de mult pentru o ora atat de matinala. Avea sa-mi prinda bine pentru restul zilei cand nu am mai putut manca. Inainte de plecare mi-am curatat si un morcov pe care l-am impartit cu bucurie cu Luiza. Apropo de ea, am de spus ca initial nu vroia sa mai plece la drum in a doua zi. Ana insa a tras-o inapoi pe traseu spunandu-i ca va merge si ea. M-am bucurat sa aud asta. Eram 4  oameni hotarati sa ducem la capat proiectul "100 de km impotriva sedentarismului". Am fost filmati plecand la drum in jurul orei 10. Cam tarziu dupa parerea mea. John a fost cel care ne-a dictat ritmul, dar nu pentru ca ar fi mers repede in fata ci pentru ca ramanea mult prea in urma. Motivul invocat de el a fost ca vrea sa se incalzeasca bine. Totusi incalzirea la el a durat circa 10 km pana sa tina ritmul cu mine si cu fetele care pareau complet refacute. Ne-a luat mult sa ajungem in Busteni. Nu-mi placea deloc gandul ca pe drum ar putea sa se schimbe vremea si va trebui sa renuntam in cazul in care vor aparea precipitatii. Pana la Azuga nu am avut mari probleme pe traseu. Vremea tinea cu noi. Eram cu mult mai tacuti si poate si putin descurajati de faptul ca am ramas jumatate fata de cati plecaseram cu o zi in urma de la Ploiesti. La Azuga ne-am confruntat cu zapada pe marginea carosabilului, iar acest lucru ne incurca usor deplasarea. John pierduse iar ritmul si in cele din urma, la iesirea din Azuga a trebuit sa renunte si sa apeleze la odihna. S-a urcat in masina, nu inainte de a-mi inmana rucsacul in care se afla GPS-ul. Ana a apelat si ea la masina, astfel ca eu am putut sa ma bucur de drum si de compania Luizei care dadea din piciorusele ei intr-un ritm bun. Am avut timp si de poze pe drum. Peisajele interesante si atragatoare m-au facut sa le surprind in cateva poze. Nici Luiza nu a fost mai prejos, fiind la fel de atragatoare ca acestea, dar privita din alta perspectiva. Asa ca m-am multumit sa fiu condus de o femeie si am lasat-o pe ea in fata sa-mi arate calea. Eram foarte atent la piciorusele ei uitandu-ma de unde incepeau si mai ales acolo unde se uneau, sub niste forme apetisante. Lasand formele (georgrafice si de alte naturi) la o parte, portiunea de drum dintre Azuga si Predeal pe care am strabatut-o impreuna cu Luiza, a fost probabil cea mai usoara. Amandoi eram in forma si mergeam intr-un ritm alert.  Ana a revenit si ea pe carosabil aproape de intrarea in Predeal si am inceput sa cantam fel de fel de melodii nois si mai ales vechi. Eram adevarate tonomate mobile iar asta ne moraliza in plus si facea ca timpul sa curga mai usor.
Nici Predealul nu ne-a pus probleme mari, dar serpentinele catre Brasov au fost cam lungi si deranjante. Unghiul de inclinare al acestora ne fortau gleznele si muschii deja slabiti. John ne-a facut cateva poze in mers, mergand cu masina pe langa noi. Nu ne-a pus in pericol si nici traficul nu l-a pus in pericol, avand in vedere ca erau foarte putine masini la acea ora. In Timisul de sus am luat in sfarsit o pauza de 2-3 minute in care am savurat odihna si ne-am reincarcat bateriile cu moral, cantand cu totii o melodie ce se auzea la Radio. A fost un moment scurt dar revigorant, iar John si Ana au facut schimb. John ni s-a alaturat, revenind bine si in forma. Intunericul incepea sa se lase usor usor, iar km incepeau sa treaca tot mai greu. Cum ne-am motivat in continuare, dar si cat de departe de Brasov ni se parea ca suntem, veti afla in ultima parte a acestei povestiri.

#spreBrasov Ziua 1 - Partea a treia

Bun venit la Casa Duca parea sa spuna orice coltisor al curtii in care se afla aceasta. Probabil ca in acele clipe orice casa/vila/acoperis cald putea sa ne incante peste masura. Initial cele doua etaje pe care trebuia sa le urc pana la mansarda, acolo unde aveam asigurate camerele, pareau imposibil de urcat. Totusi nu au fost un impediment pentru mine in a le urca chiar de mai multe ori.

Domnul Iliescu Aurel, administratorul casei Duca, ne-a primit cu zambetul pe buze, facand tot posibilul ca noi sa ne simtim cat mai bine acolo. Dupa ce s-a facut impartirea camerelor, ni s-a inmanat cheia de la bucatarie si cea de la intreaga vila. Eram singurii cazati acolo in acea noapte asa ca nu a fost nevoie sa pastram linistea. Dupa ce mi-am luat cheile, domnul Aurel mi-a prezentat colturile bucatariei si ale salii de mese. Bucataria era destul de profesionista. Mi-a facut cu ochiul. Atat de utilata incat as fi vrut sa gatesc si eu acolo.
Au urmat dusurile calde de fiecare parte. Mi-am luat rolul de lider al grupului autoproclamat si le-am dat termen camarazilor mei sa fie gata cu dusul in 25 de minute. Ora Pamantului se apropia si trebuia respectata macar in limita posibilitatilor. Dupa ce am facut dus am plecat repede la benzinarie  sa-si cumpere Alex d-ale gurii, adica tigari. Sper ca s-a lasat de ele pana la ora la care tastez aceste randuri. Cand m-am intors am gasit un reprezentant al presei care vroia sa ne filmeze. A reusit sa se posteze intr-un loc bun din care sa filmeze cum ne-am asezat noi la vorba. A fost o filmare pe placul meu, in care ne-am comportat natural si ne-am spus fiecare parerea. Ba mai mult  de atat a contat buna dispozitie, relaxarea si micile glumite pe care altminteri nu le-am fi facut daca interviurile erau pentru fiecare in parte. Inca nu am vazut filmarea, dar sunt convins ca a fost una reusita.
Dupa ce presa s-a multumit cu declaratiile primite si materialul filmat, am trecut la partea cea mai interesanta. Orgia culinara de care am avut parte a fost destul de traditionala. Oua fierte, sunca, ceapa, mustar, zacusca etc. Am pus ochii pe un ou de curca. Nu mai mancasem de ani de zile unul si desi mi-l doream prajit, l-am mancat cu pofta si in acea stare solida in care fusese gatit.
La sfarsit ne-am tot plimbat pe langa o sticla de vin, al carui dop nu-l puteam muta de la locul lui fara ajutorul unui tirbuson. In teorie toata lumea prezenta cunostea cate o metoda de desfacere a unei sticle de vin fara tirbuson. Practica insa ne omoara pe toti iar sticla a ramas tot nedesfacuta. Dupa mari eforturi si o idee sclipitoare care mi-a venit in interiorul camerei (acolo ma incuiasem pentru a desface sticla) am reusit sa ajung la lichidul dulce-acrisor-amarui al Vinului Pelin de care dispuneam.
Seara s-a incheiat mai devreme decat ma asteptam, dar buna dispozitie s-a mutat in camera in care eu ar fi trebuit sa dorm singur, John si Ana au ales sa doarma cu mine si dupa multe parlamentari am ajuns la un consens. Eu  pe canapea si ei in patul cel mare. Am inceput sa le spun un banc, iar deznodamantul acestuia a fost gustat atat de bine de ei incat au ras cu o pofta incurabila. Acest lucru a facut-o pe Luiza sa revina in camera mea si sa se ghemuiasca  in pat cu John si Ana. Distractia a continuat pana aproape de ora 01:00, atunci cand oboseala ne-a facut sa "stingem lumina" de tot.
Zorii zilei urmatoare au venit cam repede, iar alarma ceasului meu si-a facut datoria si m-a trezit la doua ore dupa ce canta cocosul. M-am grabit sa ma spal si apoi sa-mi aranjez din lucrurile aruncate dezordonat cu  cateva ore inainte. Micul dejun ne astepta la ora stabilita si noi ne-am bucurat din plin de el, dar despre asta va voi povesti in urmatoarea parte.

#sprebrasov Ziua 1 - Partea a doua

Jumătatea drumului, după cum am considerat eu în sinea mea, a fost după ce am lăsat Câmpina in urmă. Am facut o pauză mai lunga la un moment dat. Fetele s-au schimbat în alte haine de drum mult
mai adecvate, care însă nu le protejau de frigul pricinuit de vântul inca insistent.
La acest popas mai lung au aparut si primele probleme. Monica a avut probleme cu niste vase sparte la picior, Dorin a avut nevoie de unguente pentru genunchi, iar Ana a acuzat oboseala fizica.
De aici au inceput asadar problemele de natura fizica, care aveau sa macine usor, usor si aveau sa ii aduca in stare pe unii participanti sa apeleze la punctul de asistenta mobil. Prin rotatie fetele au apelat la masina, iar la iesirea din Comarnic spre Posada, toate se aflau in masina de serviciu, care ne-a prins foarte bine in acea zona. Am ramas asadar doar cei patru baieti pe portiunea de serpentine ce ducea la Posada. Acest lucru avea sa ne afecteze usor moralul. Macar vantul se potolise si traficul devenise cu mult mai scazut. Serpentinele l-au ingenuncheat la propriu si pe Dorin care nu a mai putut continua. Am ramas astfel numai trei oameni in picioare iar eu ma gandeam ca nici in masina aglomerata nu poate fi mai bine decat pe jos.

Izvorul de la Posada mi-a adus aminte ca trebuie sa ma mai si hidratez, desi nu simteam nevoia sa beau apa. M-am chinuit la propriu sa beau jumatate de litru de apa de izvor ceea ce m-a revitalizat. A urmat momentul in care Bogdan Cojocaru a trecut pe langa mine cu masina. A iesit jumatate pe geam si m-a salutat, ceea ce mi-a mai schimbat decorul si a mai rupt tacerea muntilor in acel moment de inserare. Ma mai incurajase si prin intermediul Twitter, dar prezenta lui in decorul meu, chiar si pentru cateva secunde, mi-a dat energie si moral in plus.

La capitolul moral si buna dispozitie poate intra si scena hranirii cainelui din imagine care a sarit pe mine, simtind mirosul de sandvisuri emanat din ghiozdanul meu. In cele din urma acesta a fost hranit de echipajul de serviciu, iar eu mi-am continuat drumul.

 Intr-un tarziu borna ce arata ca am ajuns in Sinaia s-a ivit. Nu era suficient totusi, pentru ca pana in centrul orasului unde aveam noi asigurata cazarea, mai era mult de mers. Masina a facut drumul inainte si apoi s-a intors pentru a-l lua si pe Tudor Cretu, care a renuntat fizic si psihic atunci cand a intrat in Sinaia.

Am ramas asadar in doi pe ultimii km din Sinaia. Oricum, in sinea mea stiam ca nimeni nu ar fi renuntat daca nu s-ar fi accidentat sau daca vremea ar fi fost buna pe tot parcursul drumului. Oricum fetele demonstrasera mai mult decat m-as fi asteptat la inceput. Pe John l-am tras dupa mine in Sinaia, pacalindu-l ca pe un copil mic. "Hai John ca mai avem putin pana la Casa Duca si vom sta jos si ne vom odihni si imi vei face masaj la talpi asa cum mi-ai promis!"
L-am luat la pas repede, fortandu-ma si pe mine totodata, in speranta ca macar vom scurta timpul necesar deplasarii, daca de distanta nu putea fi vorba.
Am ajuns pe intuneric la finish-ul primei parti a aventurii, eu purtand banderola fluorescenta si cu luminite, pentru a putea fi observat cu usurinta de masini. Casa Duca a fost foarte primitoare, asa ca merita un spatiu rezervat in povestirea mea pe care-l voi trata in partea urmatoare.

#sprebrasov Ziua 1 - Prima parte

Nici nu stiu cu ce sa incep, stiu numai ca vreau sa incep sa scriu despre acest minunat eveniment inainte sa ma bag la somn.
Evenimentul #sprebrasov a fost pus la cale de ceva vreme, inca de pe vremea cand eu si John Cristea trecusem prin evenimentul #sprebucuresti. Diferenta intre cele doua a constat in mediatizarea evenimentului si in numarul persoanelor antrenate la drum. Totusi din diferite motive organizarea acestuia nu a mers tocmai bine si nu din cauza lui John care a organizat si s-a ocupat de aproape tot. Oamenii sunt totusi diferiti si te pot lasa balta atunci cand nu te astepti chiar daca in prealabil promisesera ca totul va fi bine si prezenta va fi o certitudine.
La startul acestui eveniment s-au prezentat urmatorii membrii ai echipajului:

• Simona (Ploiesti)
• Luiza Ionescu (Ploiesti)
• Ada Simion (Focsani)
• Ana Cirstea (Ploiesti)
• John Cristea (Ploiesti)
• Dorin
• Tudor Cretu (Brasov)
• Adrian Rotaru (Ploiesti) (Eu)
• Alex Oprea (Ploiesti) (Punctul de alimentare mobil-cu masina)

Pe scurt si pe intelesul oricui, evenimentul a constat in parcurgearea pe jos a distantei dintre orasele Ploiesti si Brasov de-a lungul DN1. Alergatul nu si-a avut locul in programul nostru, dar odihna a venit de fiecare data cand cineva avea nevoie de o mica pauza.

La plecare am fost insotiti de baietii de la www.squid.ro care au avut grija sa ne faca si un filmulet de prezentare profesional. Le multumim pe aceasta cale.
Plecarea propriu zisa a fost din dreptul Metro Ploiesti pe data de 23 martie 2013 la ora 06:25 dupa ceasul meu. Vantul si-a facut simtita prezenta inca de dimineata. Nu i-am dat mare importanta pentru ca era destul de linistit. Pe parcurs s-a intetit, facandu-ne sa credem ca previziunile meteorologice defavorabile, se vor adeveri. Ei bine nu a fost asa. Aveam sa constatam acest lucru mai tarziu pe pielea noastra. Soarele ne-a insotit mai tot timpul in prima zi, moment in care mi-am permis sa ciripesc pe Twitter in felul urmator:

A dat soarele dar are dinţi de vampir. Nu mergem la castelul Bran! Noi mergem #sprebrasov cu @eujohn

Pana on dreptul orasului Baicoi am schimbat cateva vorbe cu fiecare camarad, reusind sa rupem bariera de necunoscuti dintre noi. John a trecut pe la fiecare in parte si s-a asigurat ca optimismul este in floare si toate lucrurile sunt in ordine. Cateva poze de inceput, pe care zambetele noastre apar pline de optimismul cautat de John si totul decurgea de la sine. Este bine de spus ca dupa ce am trecut de Baicoi vantul nu ne-a mai slabit deloc pana la iesirea din Comarnic. A fost bucata de drum cea  mai grea din prima zi, cel putin pentru mine.
Sandvisurile primite din partea diferitilor sponsori au fost consumate dis-de-dimineata. Eu m-am alimentat mai mult decat intr-o zi normala desi nu imi sta in fire sa mananc mai mult decat imi cere stomacul. Cum am terminat primii 30 de km, dar si a doua parte a drumului pana la Sinaia va voi povesti cu drag si poate cu mult mai multa placere si aplomb, in partea a doua. 

100 de km impotriva sedentarismului #spreBrasov

A venit momentul sa va prezint proiectul in cadrul caruia voi lua parte activ si care se intituleaza sugestiv "100 de km impotriva sedentarismului". Aceasta este surpriza pe care v-o anuntam in trecut si care iata ca prinde contur, datorita lui John Cristea, in primul rand. Numaratoarea inversa a inceput, iar impactul propriu-zis va avea loc in weekend-ul 23-24 martie. S-au anuntat 10 participanti dispusi sa plece la pas de la iesirea din orasul Ploiesti catre Brasov. Destinatia tinta  pentru acestia este orasul Brasov, "recreatia" urmand a avea loc in orasul Sinaia la Casa Duca.
Traim in secolul vitezei si suntem tentati sa spunem ca 24 de ore sunt prea putine intr-o zi pentru a face tot ce ne propunem. Asa se face ca cel mai usor de taiat de pe lista activitatilor de facut intr-o zi, este sportul. Miscarea este inlocuita la orice pas. Fie ca folosim liftul in locul scarilor, taxiul sau autoturismul personal in locul mersului pe jos ajungem la acelasi rezultat negativ: lipsa miscarii. Iar de aici vin problemele de sanatate acumulate in timp, precum obezitatea.
Proiectul 100 de km impotriva sedentarismului isi propune sa impulsioneze orice individ care a eliminat miscarea din programul obisnuit al unei zile.

Date tehnice:

Ziua 1: Ploiești (ora de plecare 6:20) – Sinaia – 60 km – aproximativ 14 ore de mers (ora de sosire 20:20)

Ziua 2: Sinaia( ora de plecare 8:00) – Brasov – 40km – aproximativ 11 ore de mers (ora de sosire 19:00)

Pe tot parcursul deplasarii asteptam sustinerea si mesajele de incurajare din partea tuturor celor ce vor sa interactioneze cu noi si din partea celor care sunt de acord cu mesajul pe care vrem sa-l transmitem. Putem interactiona pe facebook, pe pagina dedicata evenimentului, sau pe twitter la hashtag-ul #spreBrasov.

Inca mai cautam sponsori pentru acest proiect  asa ca orice sponsorizare va fi binevenita.

Ne vedem #spreBrasov !

Imagini surprinse #spreBucuresti

Stiti deja ca am facut nebunia de a merge pe jos #spreBucuresti anul trecut. Dar nu am apucat sa pun chiar toate imaginile surprinse in aceasta deplasare. Iar de data aceasta nu este vorba despre bornele cu kilometrii ramasi pana la Bucuresti, ci de imagini interesante sau bizare pe care le-am surprins deplasandu-ma la pas alaturi de John Cristea.
Iar pentru ca tot este primavara, va anunt de pe acum ca pregatesc ceva si mai interesant alaturi de acelasi John Cristea.