O alta provocare. Tema 2

Continuati textul, cu propriile cuvinte:

"John a inceput s-o pretuiasca mai mult pe Irene. Dupa catevaincercari la intamplare, urmate de o indepartare scurta [ si ntesata de asistente ]si apoi de o cearta serioasa, John a pus iar relatia pe o baza sexuala.
Trebuie sa ne repezim sa tragem improbabila concluzie ca inima lui John a fost in cele din urma topita de dragostea unei femei? Care, pe deasupra, mai e si grasa, de o anumita varsta, ne iarta totul si ne vegheaza somnul? Care este, de ce sa n-o recunoastem, mai degraba ca o mama decat o iubita? Momentul de cotitura sau momentul datator de putere a fost cand Irene ne-a spus "secretul" ei. Cuvintele in sine au intrerupt o lunga tacere.
- O fetita, a zis Irene. A fost adoptata de o familie. In pennsylvania. Eu nu puteam avea grija de ea. Eram in pragul sinuciderii.
John a pufnit si a zis:
- Nu esti singura.
- Exista ceva ce nu ti-am spus niciodata. Am avut un copil.
In acel moment, erau impreuna in pat si se uitau fix si trist la tavan. Apoi lucrurile au evoluat de la sine.
E paradoxal, pentru ca lui John nu-i plac femeile care au copii. Soti pot sa aiba. SI iubiti cati vor. Dar nu copii. Daca se intampla sa intre in vorba cu femei care au copii, e practic prima intrebare pe care le-o pune. E primul test la care sunt supuse. Si apoi nu iese nimic. O gramada de asistente, o gramada de surori. Multe doamne respectabile. Dar nici o mama.
Toti trei stim ca John are un secret. Numai unul dintre noi stie in ce consta acel secret, iar el il lasa nedezvaluit, ceea ce e probabil cea mai buna solutie cand e vorba de secrete.

Mare parte din viata, toti ne suntem doctori noua insine. Nu la batranete, cand totul pare atat de amortit si mort, iar decenta si dezgustul interzic examinarea. Si nici la tinerete, cand trupul e un extaz neinvestigat. Doar in intervalul dintre ele. Priviti-i..."
cum isi traiesc viata: fara inhibitii, fara compromisuri, fara sentimente. Sau poate ca acele sentimente nu sunt atat de puternice sau poate ca nu vor sa le arate. Asa era si prietenul acela care a disparut dintr-o data si nu am mai aflat nimic de el nici in ziua de azi. Sa fi trecut vreo 20 de ani si nu a mai dat niciun semn de viata. Era exact la fel. Poate ca John este o copie fidela, o intruchipare a acelui barbat al carui nume nici nu mai stiu sigur daca este acela la care ma gandesc. Si ma mai gandesc la ceva cand vad atat de multa indiferenta. Ma gandesc cum poti sa dispari fara sa lasi un bilet, o vorba, sau un gand prietenilor, familiei sau altor cunoscuti. Sa te prefaci ca nici nu ai existat in viata lor ca ai fost un trecator a carui fata o uiti la cativa pasi dupa ce a trecut pe langa tine. Si orice se poate intampla cu John nu cred ca mi-ar parea rau. Ii cunosc secretul sau cel putin asa cred eu si-mi vorbesc in fiecare zi ca n-am sa fiu ca el. N-am sa fiu indiferent nici la rasaritul nici la apusul soarelui, nici la nasterea nici la moartea unui om. O sa arat ca imi pasa. Ca sa nu simt ca am trait degeaba in aceasta viata care pare lunga in perspectiva unor oameni si scurta in perspectiva altora. Am sa merg undeva intr-un muzeu sa admir cateva opere ale unor artisti. Si artistii au viata lor. Unii stau retrasi si creaza opere nemaaipomenite a caror valoare devine impresionanta dupa moartea lor. Altii impartasesc operele lor in timpul vietii oamenilor din jur, care de cele mai multe ori nu le iau in seama si nu le considera capodopere. Oare trebuie sa moara oameni ca sa le recunoastem meritele? Oare asta inseamna adevarata arta? Nu stiu dar stiu ca voi descoperi o parte din adevarul ce ma macina de atatea zile si atunci au sa cada multi oameni impreuna cu onoarea lor.
Pentru concurs