Amintiri din copilarie -> Cu vacile la pascut

 Capitolul 1

 Mersul la deal cu vacile

 

A venit si ziua cand am crescut in ochii bunicilor si asadar eram bun de facut treaba  daca tot stateam la ei toata vacanta. Lucru care nu-mi placea deloc, pentru ca nu era pe vrute era obligatoriu. Cum ai mei cresteau animale pe langa casa, aveau de asemenea si vaci, doua la numar pe care le dadeau la cardul din sat. Cireada (pe care o numeau card) la care o dadeau bunicii mei era cea mai mica, formata din aproximativ 40 de bovine si vreo 14 -16 proprietari de bovine.  Si cardul nu avea un vacar stabil care sa primeasca salariu ci era supravegheat de cate un proprietar al vacilor pe zi, prin rotatie. Astfel randul nostru venea o data  la 14-16 zile. Lucrul cel mai groaznic dintre toate era  vremea. Nu imi placea de fel sa merg cu vacile la pascut pe timp ploios. Daca era fratele meu la tara scapam si il lua tataie pe el ca mana dreapta. Daca nu era nici el  nici varul meu Florin, atunci eu eram cel sacrificat, indiferent de timpul de afara. Si am prins de cateva ori randul de mers cu vacile la pascut. Trebuia sa ne trezim pe la ora 7:30 ceea ce pentru mine era foarte greu cand eram la tara. Tataie se ducea pana la cele mai indepartate case din sat sa ia primele bovine cat timp ma pregateam si eu. Apoi eu  inhaimurat  cum puteam mai bine ca aerul de dimineata era destul de rece la deal si trebuia sa am  si de rezerva in cazul in care ploua.  Ma striga cand ajungea la poarta noastra, iar eu dadeam drumul vacilor noastre, de fiecare data in intarziere. Trebuia sa fim  fara intarziere, din cauza ca pe acelasi drum catre deal mai treceau la scurt timp inca doua carduri de vaci. Eu intarziam de fiecare data dar nu foarte mult. Timpul acesta pana la "culesul" vacilor de pe drumul pana la sfarsitul satului, era bine calculat si nu trebuia depasit sub nicio forma, altfel riscam sa incurcam cardurile intre ele sa iasa ambuscade si  batai intre taurii si vacile din carduri. Dupa ce treceam de ultima casa si eram in regula cu timpul, nu ne mai grabeam asa. Eu insa da, pentru ca piciorusele mele nu tineau pasul cu 4 picioare  ale vacilor sau cu picioarele  puternice ale lui tataie. Si mergeam eu cu bagajul meu format din provizii pentru masa de pranz, cu batul cu care dadeam in vacile care se mai incaierau sau se abateau de la drum, sau in cele neascultatoare si infrigurat si fara chef. Era mai greu pana ajungeam cu ele pe deal ca de acolo se potoleau si incepeau sa pasca in voie. Acolo ma asezam pe  iarba inca umeda de roua diminetii. Soarele dezmierda usor si era la mare cautare de trupul meu. Cu cat trecea timpul mai mult, cu atat se incalzea mai tare si eu mai aruncam cate o haina de pe mine pe care apoi trebuia sa o car  in mana. Timpul trecea destul de greu, stand aproape degeaba. Sarcinile mele erau sa am grija de  card sa nu se avante in vreun  petec de porumb sau sa fuga din card. In rest era usor. Stateam si le supravegheam, fiind departe de celelalte carduri, cu care abia daca ne vedeam dupa vreo culme a dealului pe toata durata zilei. Cat timp eram in preajma lor si nu trebuia sa-mi fac griji de vreo evadare imi faceam de lucru  cioplind  in lemn. Nu faceam mare lucru decat ma prosteam scorojind  scoarta bucatilor de lemn  gasite pe drum, sau  faceam gropi in pamantul moale sau stateam intins uitandu-ma pe cerul albastru cu mici pete de nori albi ici colo. Soarele dezmierda in continuare iar eu ramas in tricou il adoram. Prima parte a zilei trecea foarte repede si nici nu-mi dadeam seama cand trebuia sa coboram de pe deal in padure ca sa  se adape vitele si sa  pranzim (asa spuneam acestui moment al zilei). Coboram la pranzit in jurul orei 12:30 -13:30   in acelasi loc ca in fiecare zi. Era un fel de "golf" al padurii, cu un platou intins pe vreo 200 de metri, imprejmuit de movile mari de pamant iar la intrare un lac a carui apa nu stiu de unde provenea, dar nu seca deloc, chiar nici atunci in perioadele cand nu ploua cateva saptamani la rand. Lacul acesta era plin de o planta care creste la suprafata apelor si se inmulteste  foarte usor, astfel incat il facea verde aprins de parca ar fi fost pictat. Aici mancam traditionalul pranz care era de fapt un mic dejun repetat la cateva ore mai tarziu. Mancam aceleasi produse ca si de dimineata numai ca in cantitati mai mari, din cauza foamei si a  faptului ca pranzul e masa cea mai importanta din zi.  Tataie scotea din desaga rosii, branza, sunca, castraveti, oua fierte si alte bucate, din care eu mancam  cu pofta de parca ar fi fost cine stie ce delicatese. Nu erau, dar circumstantele in care le serveam  le faceau sa fie niste delicatese. Dupa ce mancam la umbra padurii trageam un pui de somn cam de jumatate de ora, vitele fiind si ele la fel de linistite, tolnite pe frunzele reci de la umbra deasa.  Era un moment uimitor si nu-mi amintesc sa fi fost vreodata deranjati de la masa de vreo vita neascultatoare. Parca ne respectau pranzul. Atat de biine era. Eu nu dormeam deloc ci doar tineam ochii inchisi. Imi era teama sa nu fuga vreo vaca, sau sa nu vina cineva sa ne fure  ceva de pe langa noi cat timp am fi dormit. Erau niste temeri nefondate, dar tocmai faptul ca nu vedeam mai pe nimeni toata ziua ma facea sa-mi fie frica sa nu cumva sa vina cineva. Asa ca nu puteam adormi desi eram obosit, ci doar stateam cu ochii inchisi iepureste,  ridicandu-ma in fund din cand in cand sa verific zona cu privirea. Ciripitul pasarilor era  nelipsit, iar uneori cand vantul batea, copacii batrani scartaiau atat de tare incat ma gandeam la niste copaci vorbitori, precum stejarul lui Pacala. Dupa aproximativ o ora de stat acolo urcam iarasi la  deal. Era momentul cand imi era greu sa  urnesc vitele din loc, stiind cat de mult mi-a luat mie pana sa ma pornesc. Era un moment in care trageam de ele la propriu, caci imi era prea mila sa le incing cu batul din dotare. Le mangaiam si strigam la ele, doar doar  se vor ridica. Dar si ele erau la fel de greu de urnit ca si mine. Joiana, vaca noastra cea galbena, era preferata mea. Era blanda si incasa cele mai putine bete pe spinare si alea  fiind  la intensitate redusa decat la celelalte vaci. Pe ea o mangaiam inainte sa se ridice, o trageam apoi usor de coarne, apoi strigam la ea, iar cand ma faceam spre ea cu batul se ridica  agale cu incetinitorul, in reluare, abia indoind genunchii, de doua ori mai incet decat celelalte vaci in slowmotion (incet de tot ca sa intelegeti). Mergeam apoi din nou pe deal iar soarele era mai arzator apoi asa ca de data asta cautam putina umbra la  adapostul vreunei tufe sau cine stie vreun copac ratacit pe culmile dealului.  Erau locuri departate de casa si de locurile in care ajungeam eu cand mergeam cu alti prieteni de prin sat. Erau locuri indepartate dar linistite pe unde tataie  obisnuia sa pasca cardul. Uneori ma trezeam singur singurel fara ca tataie sa-mi spuna unde se duce. Intr-o zi am plans cand am ramas singur. Eram foarte departe  pe deal, nu mai ajunsesem in acele locuri si nu cunosteam deloc zona. Si era perioada  numai buna pentru cel mai mare taur si cel mai activ din card, ca sa treaca la fapte. Eu eram speriat ca incepusera sa se ia la bataie taurii intre ei. Numai ca asta cel mai mare obisnuia sa impunga si nu numai alti tauri ci si oameni. Ramas singur si cu toate vacile fugind care incotro vedea cu ochii din cauza taurului care facea ravagii pe acolo, am inceput sa tip dupa tataie care nici nu prea auzea bine si sa plang. Situatia era foarte grava pentru mine si ma depasea. Cardul se imprastiase pe o suprafata foarte mare, unele vite erau pe deal , altele intr-o padurice, altele fugeau de taurul in calduri, impreuna cu ceilalti taurasi mai mici care doreau si ei o bucatica din vacutele disponibile. Si uite asa alergam si plangeam si strigam si nimeni nu ma auzea. Tot calvarul s-a intamplat pe durata a vreo 20 de minute sau mai mult sau mai putin, timp in care taurul cel mare m-a luat la tinta, iar eu m-am pitit dupa un copac si am inceput sa-i car bete intre coarne si continuam sa plang. Momentul dramatic a luat sfarsit cand tataie a venit si a inceput sa restabileasca ordinea. A inceput sa stranga cardul pe deal, desi era greu de data asta de regrupat cardul care era imprastiat in toate locurile amintite mai sus. 

Sfarsitul primei parti

Inca una excentrica

Un restaurant londonez a introdus în meniu o nouă gamă de îngheţate: acestea conţin lapte matern, oferit de 15 femei care au răspuns unui anunţ postat pe un forum de discuţii online dedicat mamelor.

Desertul se numeşte Baby Gaga, are diverse arome (lămâie, vanilie) şi, cu toate ca nu e tocmai ieftin -14 lire sterline, echivalentul a cca. 16 euro - proprietarul localului, Matt O'Connor, crede că invenţia sa va fi un succes.
Sănătatea femeilor care furnizează - contra cost - laptele ce constituie ingredientul-surpriză al produsului a fost verificată prin aceleaşi teste la care sunt supuşi donatorii de sânge.

Asta e un produs indraznet. Costa el mult dar nimeni nu ar fi crezut ca se poate asa ceva. M-a amuzat rau de tot stirea asta si mi-a adus aminte de doua lucruri:
1. Ce este mai  bun decat laptele de mama? R: Ambalajul.
2. Cea mai buna ingheatata pe care am mancat-o vreodata: Nirvana de vanilie.







Sursa: BBC, Descopera

Pe asta nu o pot intelege si nici nu vreau

Cunosc multe persoane care au plecat in strainatate, fara ca macar ca stie vreo limba straina. Numai limba materna si atat. Si oameni in varsta chiar, care au  dificultati in a studia o alta limba la o varsta mai inaintata.  Si toate aceste persoane s-au intors din acele tari  vorbind la nivel conversational limba  din tara respectiva. Bun. Acum sa va spun unde bat cu subiectul acesta. Ideea este ca daca te duci intr-o tara straina ca sa muncesti pentru o perioada de timp mai lunga, ar fi cazul sa si inveti limba locala, asa incat sa poti vorbi cu toata lumea de acolo.  La noi insa e altfel. Vine investitorul de afara, sau un sef si face ordine in toata compania unde vine, dar cu o limba intermediara. Inteleg asta pentru inceput, dar nu mi se pare deloc normal sa  dai un om jos din functia pe care o detine, numai din simplul motiv ca nu vrei sa vorbesti cu el prin intermediari (prin translator). OK, pai daca nu vrei atunci invata tu limba  lui nu-l retrograda din cauza asta. Inainte ca investitorul sa-i ceara sa fie poliglot, omul se descurca de minune pe postul lui de conducere si-si facea treaba  de zi cu zi. Si acum vine un prapadit cu mari  pretentii ca toti oamenii care au posturi de conducere sa stie limba engleza, care culmea nu e nici limba  natala a prapaditului cu pricina. Pai de ce? Daca esti director mare si bazat nu e cazul sa inveti tu limba din tara unde lucrezi si sa nu mai dai afara ca asa vrei tu si sa te bagi cu cizmele murdare in viata oamenilor?  Eu cred ca un om trebuie sa se schimbe dupa ceilalti si nu ceilalti dupa unul singur. Dar uite ca la noi se accepta toate rahaturile astea. Asadar daca se simte cineva cu musca pe caciula, desi nu am dat niciun nume astept cuminte sa fiu dat in judecata :)
Domnule director atotputernic, pune mana si invata romana ca esti de aproape un an aici si vad ca mai ai de gand sa stai pe la noi.

Eu nu stiu ce titlu sa-i pun

Ma obosesc 12 ore de munca, asa cum am avut ieri si cum voi avea si astazi. Asa incat ma apucasem sa scriu inaintea a ceea ce scriu acum, despre o tema despre care vorbisem cu cateva articole in urma. Nu stiu cum de s-a facut sa uit in halul asta. O fi fost de la oboseala sau stres cine stie. Oricum programul meu este cam dat peste cap, iar orele de munca pentru mine sunt multe si in numar de 8 daramite 12. Acestea fiind spuse, nu mai am timp sa scriu ceva mai lung, asa ca o sa  aman din nou pe data viitoare. Subiecte am destule, timpul si cheful imi lipsesc atunci cand le am. De data asta este doar timpul de vina.
Gasiti voi un titlu pentru minipostarea asta ca eu nu am mai avut idei.

Nu numai romanii se gandesc la furtisaguri

Am vazut un clip pe youtube in care un tip care vorbea in "frantuzeste" ne "invata" cum sa mancam la McDonald's daca nu avem bani. Metoda e simpla, dar urmarile pot fi groaznice pentru urmatorii clienti. Daca esti in masina, mergi pe partea destinata comenzilor din masina, treci pe langa fereastra unde se face comanda si spui ca  nu ai bani la tine asa ca vei iesi. Mergi incet, in timp ce in spatele tau urmatorul client da comanda. Apoi ajungi in dreptul geamului unde ar trebui sa primesti comanda pe care insa nu ai facut-o si nu ai platit-o tu. Asa ca  primesti comanda facuta de urmatorul client, care probabil ca nu va mai primi ceea ce a cerut el. Si uite asa se creeaza un scandal monstru probabil, altcineva tragand ponoasele cele rele dupa ce un  om retard, dar cu o minte agera retarda, a mancat pe banii altcuiva, fara macar sa ceara voie sau sa merite asta. Este o hotie la drumul mare, practicata si  aratata ca pe un lucru deosebit  pe youtube de un idiot retard. Si cu asta am terminat. Cunosc si eu multe metode de  trait pe spinarea altora si unele chiar nu implica inselatoria, sau hotia de care a dat dovada individul  despre care v-am spus mai sus. In speranta ca nu va veti apuca de asa ceva si ca este doar o metoda de informare anti-pacaleala, va urez pofta buna la McD.

Relatare surprinsă pe NAVETA

 De 4 ani de când fac naveta către parcul industrial şi înapoi către casa, tot aud fel şi fel de conversaţii, povestioare, amintiri sau cine ştie ce  alte lucruri  pe care le mai vorbesc oamenii din câmpul muncii. Cele mai multe sunt depre serviciu, urmate de cele despre  viaţa de zi cu zi, traiul dificil şi greutăţile vieţii, iar cele mai puţine, sunt discuţiile  care te lasă la urma să râzi sau măcar să zâmbeşti, uitând că mergi la munca cea de zi cu zi şi plictisitoare, sau că te întorci acasă după o zi grea sau stresantă, sau obositoare. Am auzit  foarte multe, haioase, obisnuite, tragice, sociale sau altfel de povestiri, povestioare, intamplari sau cum vreti sa le mai numiti, dar pe asta chiar  trebuie sa o scriu aici ca sa nu o uit. Doi baieti pe care nu-i cunosteam, desi cica mi-ar fi colegi de munca (la cate fete se tot perinda la compania la care lucrez in ultima vreme, imi e greu sa-i retin pe toti) vorbeau ca tot navetistul unul cu celalalt in drumul catre munca. Eu eram cu un scaun mai in fata, ascultand muzica intr-o casca pe care o aveam in ureche, cealalta ureche fiind atenta la ce se mai aude in jur. Si chiar a fost atat de atenta incat a inregistrat urmatoarea povestioara foarte hilara dar cu  unhappy-end pentru o parte a protagonistilor povestirii. Intamplarea suna cam asa: 

Lucram la o firma care se ocupa cu retelele electrice (din nu stiu ce tara-nu are importanta, nu mai stiu toate detaliile, intamplarea in sine conteaza)  eram catarat pe un stalp metalic cu colegul meu, in timp ce ne faceam treaba. Stalpul metalic era din acela care are usita la baza, unde poti face legaturile  si alte chestii (un fel de panou electric al stalpului probabil). La un moment dat trece o baba foarte aranjata cu o potaie mica si la fel de aranjata ca si ea, carliontata pe care o tinea intr-o lesa. La un moment dat potaia miroase stalpul cu pricina si da sa se usureze, ridicand piciorul (banuiesc ca era mascul) dar nu apuca bine sa-si dea drumul ca sare in sus vreo doi metri si se inegreste instantaneu, scotand si fum pe alocuri. (Finalul asta de poveste l-a pronuntat cu atata entuziasm si voce vizibil schimbata, incat m-a bufnit si pe mine rasul) Noroc ca baba a avut capatul lesei de plastic, ca altfel o vedeam si pe ea la fel ca pe potaie. Bineinteles ca pana seara nu am mai putut sa muncim deloc, ca daca ne uitam unul la celalalt ne bufnea rasul si nu puteam lucra deloc, asa ca am strans sculele si am plecat.

Asta a fost povestea auzita pe naveta de la niste necunoscuti, care m-a facut sa rad cel mai tare. Desi finalul a fost tragic pentru catelusul care si-a facut nevoiele unde nu trebuia, nimerind tocmai  acea parte  descoperita a stalpului si astfel gasindu-si sfarsitul printr-o moarte banala. 
Morala: Daca faci pipi de pe un pod pe un tren care trece pe dedesubt, fa cu intreruperi nu cu jet continuu altfel te curentezi rau de tot !

Vizită la un spital de boli mintale

Vineri 5 februarie m-am hotărât să vizitez o veche cunoştinţă cu care  m-am angajat în acelaşi timp la Kaufland, şi care între timp a ajuns la spitalul de boli mintale, sau ce nume o avea acel spital, din motive neclare pentru mine.  Mai avusesem în ultima vreme câteva discuţii la telefon cu el, de pe urma cărora nu-mi dădusem seama dacă are sau nu vreo problema la judecată. Aşa că m-am decis să constat acest lucru vizitându-l acolo. L-am sunat înainte să-l întreb dacă are nevoie de  ceva ca să ştiu ce să îi cumpăr. A cerut doar o pungă de zahăr, sare şi apă plata, Izvorul minunilor cu dopul roz. I-am cumpărat ce mi-a cerut şi încă câteva dulciuri, iar apoi am plecat spre spitalul din Nedelea, localitate în care nu mai ajunsesem până atunci. Pe drum mă gândeam ce fel de om voi găsi acolo, dacă s-o fi schimbat oare, dacă are cumva probleme grave la nivel mintal şi de
aceea se află acolo. Nu-mi închipuiam  şi nici măcar nu vroiam să mă gândesc la posibilitatea că un om înalt şi voinic, şi destul de tânăr, poate avea probleme mintale de asemenea natură încât să stea internat acolo.  Am ajuns în jur de ora 15:30 şi am dat de spital chiar în staţia de microbuz. Gardul era unul de tip vechi format din plăci de beton, fiind la un moment dat întrerupt de o poartă de plasa, lângă care stăteau de veghe doi clienţi ai spitalului, probabil cu afecţiuni minore la nivel intelectual, după modul în care vorbeau şi se comportau. Am mai asteptat doua minute dupa care Costin si-a facut aparitia. M-a poftit inauntru  cu aceeasi timiditate pe care o cunoscusem si acum doi ani. A trebuit sa asteptam portarul, ca sa fiu trecut in catastif ca si vizitator. Am fost intrebat in ce calitate am venit, mi s-a luat seria de la buletin si numele, iar apoi am plecat in curtea spitalului, iar de acolo la asistentele sau supraveghetoarele bolnavilor. Pe drum adunam detalii de pe cladirile din jur, fixam cainii din curte cu privirea ca sa nu-mi faca vreunul vreo bucurie, in timp ce vorbeam rar cu Costin. Nici nu ma uitasem prea mult la el, desi aparuse in fata mea de cateva minute. Am dat ocol curtii, apoi unui alt corp al spitalului, ca sa ajungem intr-o cladire de 3 sau 4 etaje, cu peretii la fel de scorojiti pe dinauntru si tencuiala la fel de cazuta pe din afara, la fel ca si celelalte  corpuri de spital. Am dat de o intrare care era dotata cu usa moderna metalica, care dadea un contrast major fata de restul cladirii. Intrarea mai era dotata si cu rampa pentru carucioarele cu rotile, iar zapada inca nu era indepartata din fata usii desi nu mai ninsese de cateva zile. Am intrat inauntru la indemnul lui Costin, urmandu-l indeaproape. M-a condus pe niste scari tocite de vreme si de sutele de mii de picioare perindate in sus si-n jos pe ele. Am urcat doua etaje, dupa care s-a deschis o usa cu un scartait strident. Am intrat si am dat intr-un coridor care  gazduia nenumarate camere si care era lung pana in partea cealalte a cladirii. Atmosfera era destul de ciudata, cu zgomote departate desi nu vazusem pe nimeni pe drum, iar lumina semiobscura aproape ca imi dadea fiori. Dupa usa care scartaise din toate balamalele urma alta usa la fel de scartaita ca si prima, pe care am deschis-o eu. Apoi un hol mic de cativa pasi pe care Costin m-a indemnat sa-l  traversez si sa deschid urmatoarea usa, care de data asta nu a mai scartait, desi era la fel de veche si ingalbenita de vreme ca si celelalte. Aici doua cucoane stateau de vorba, una cu pixul pe un fel de condica, cealalta probabil preocupata de griji personale, cu un fum subtire de tigara in camera si pachetele la vedere. S-au oprit din vorba cand ne-au vazut, adresandu-se lui Costin. A urmat apoi un dialog in care am vorbit toti cate putin:

Asistenta1: -Costin, ai vizita?

Costin: - Da, asa se pare!

Asistenta2: (catre mine) - Cine esti?

Eu: - Sunt.... (intrebarea suna ca si cum i-ar fi cunoscut pe toti din jurul lui Costin si astepta un nume de la mine)

Asistenta1: - Prieten, ruda, cunostinta, coleg ...

Eu: - Coleg, de fapt fost coleg de serviciu. Am lucrat impreuna la Kaufland.

Asistenta2: - Si cat stai?

Eu: - Cam o ora, pana la ora 17:00 cand vine microbuzul de Ploiesti.

Asistenta2: - Numele si varsta !

Eu: - Rotaru Nicusor Adrian, 22 de ani

Asistenta1: - Si ce i-ai adus acolo? (facand semn catre sacosa pe care o tineam in mana)

Eu: - De mancare.

Asistenta1: - Nu cumva sa fie ceva bautura...

Eu: - Sigur ca nu! Mai trebuie ceva? Spun eu dupa ce semnez unde imi aratase asistenta2

Asistenta2: - Asta este tot.

Eu si Costin : - Buna ziua!

Am iesit din incaperea calda, catre coridorul unde acum se simtea putin curent. Am mers cam pana la jumatatea coridorului catre camera lui Costin. Camera era destul de mare si calduroasa atat la propriu cat si la figurat. Imediat in stanga lui era coltul lui cu patul, noptiera si PC-ul lui. L-am intrebat daca este calculatorul lui de acasa si mi-a spus ca nu e, ca l-a primit de la nu stiu  ce doctor de-al lui, care a fost de fapt si profesorul lui in liceu. In coltul din dreapta de la fereastra era un batranel care dormea cu gura larg cascata si sforaind de zor. Am incercat sa nu fac mare galagie si doar treceam cu privirea peste camera fara sa ating lucrurile. La un moment dat mi-a ramas privirea pe televizorul vechi cu ecranul mic si tubul grozav de mare pe care Costin lipise (mi-a spus mai tarziu ca el le lipise)  niste stihuri din Biblie frumos desenate cu pixul. Erau scrise in limba engleza si semnificau citate din Biblie cu privire la Imparatia Domnului.  Apoi am observat acelasi lucru facut si pe calculatorul lui si pe ceasul cu radio , dar cu alte replici, dar acelasi scris frumos si ordonat. Cat timp isi punea cele aduse de mine in sertare, eu am continuat sa ma uit prin camera, oprindu-ma din nou cu privirea la gura larg cascata a batranelului care nu schita niciun gest de deranj, desi Costin fasaia inevitabil punga in timp ce vorbea cu mine nu chiar in soapta. Am mai observat la fereastra o masa  patrata cu 4 scaune. Camera era foarte curata dar nu am intrebat daca cineva facea curatenie acolo sau chiar ei erau cei care pastrau si faceau curatenia. In timp ce scotea sticla de apa plata pe care i-o adusesem Costin mi-a aratat o alta sticla neinceputa tot de Ivorul minunilor, facand imediat referire la faptul ca nu are intotdeauna apa si ca sticla aceea o are neinceputa de doua saptamani  (sau mai bine) de cand a venit mama lui in vizita. I-am explicat ca nu ma intereseaza acest fapt si ca nu ma uit eu daca are prea mult si chiar de ar fi avut un bax nu i-as fi luat sticla inapoi, dar el continua sa fie putin agitat pe acest subiect. Am mers apoi in curte , desi in camera era cald si bine. Am stat la soare ca macar era cu un grad mai cald decat la umbra si razele soarelui chiar incalzeau  la ora aceea dat fiind si faptul ca se topea zapada de pe acoperisuri. In curte cativa caini au trecut pe langa noi, dintre care doi s-au oprit si au stat o perioada. Primul, un caine negru  si destul de inalt se tot zbenguia pe langa noi. Era jucaus, dar eu nu aveam de gand sa ma joc cu el si nici Costin. A plecat in cele din urma facandu-i loc altuia, care de data asta avea o  fata destul de infricosatoare, cu trasaturi  de la care nu stiai la ce sa te astepti. I-am rupt din napolitana pe care o mancam si i-am aruncat putin, pe care a mancat-o timid, cu oarecare retineri, dar tot aceleasi trasaturi ale fetei le avea, ca nu stiai daca are ganduri pasnice sau vrea sa te   muste. A plecat intr-un final si asa am reusit sa mai vorbesc cate ceva cu Costin, care mi-a spus motivul pentru care crede el ca este acolo, desi nu prea ar fi vrut. Eu i-am spus ca vreau cu tot dinadinsul sa stiu de ce este acolo, ca sa stiu daca il mai pot vizita sau nu, daca am cu cine vorbi sau nu. Am vorbit despre multe lucruri, Costin luandu-mi cateodata vorbele din gura, parca vrand sa vorbeasca el mai mult, desi altadata ii scoteam cuvintele cu clestele din gura. Mi-a explicat de intentiile lui de a pleca de acolo, dar ca nu poate din cauza ca nu este lasat. Mi-a spus ca mama lui care l-a internat acolo trebuie sa fie   de acord cu externarea lui si sa semneze pentru asta, altfel el nu poate pleca de acolo.  In timp ce vorbeam cu el mi-am dat seama ca purta aceiasi ochelari ca acum doi ani. De fapt erau numai lentilele lipite cu scoci de niste rame improvizate facute din sarma. Macar lentilele ii zupravietuisera, lentile care se fac negre la lumina puternica si devin transparente  cand lumina este normala. La astea tinea mult desi si-ar fi dorit mult alti ochelari din cele ce imi povestea. Purta aceeasi geaca cu care mergea la serviciu acum doi ani si parul era putin deasupra umerilor. Plimbandu-ne prin curtea spitalului, care se intindea destul de mult si era si destul de neregulata, nestiind exact unde se termina, am ajuns in singurul loc unde razele soarelui mai ajungeau inca. Am ajuns langa un corp unde ne-am oprit sa mai vorbim diverse lucruri, subiectele curcand de la sine si destul de repede, caci timpul  ne cam presa. In preajma si-a facut aparitia un nebun de-al locului, un baiat stirb si brunet cu un fes aruncat pe cap intr-o parte, cu mainile in buzunar si care ingaima cuvinte pe care nu le intelegeam, sarind  cu ambele picioare odata, dar fara a scoate mainile din buzunare. Am facut pe loc comparatia intre ei si mi-am dat seama ca cel care nu are ce  cauta acolo este Costin, dar din motive pe care eu inca nu le cunosc foarte bine el este inca acolo de aproape doi ani. Facandu-se aproape de ora 17:00 am plecat catre statia de microbuz cu gandul ca-l voi mai vizita poate la vara sau cel putin cand va fi mai cald ca sa pot sta mai mult cu el. Oricum aceasta vizita mi-a lasat o impresie placuta despre acelasi Costin pe care il stiam, despre un Costin cu care am vorbit in Engleza cateva cuvinte, despre un Costin care citeste Biblia in limba engleaza cand eu nu am  citit-o integral nici pe cea in limba romana, despre un Costin care vrea sa plece de acolo dar nu poate.

Amintiri din copilarie -> O pisoi fricos

Capitolul 1

 

Pisoiul negru

In prima vacanţă pe care mi-o amintesc mai bine, am cunoscut la bunici pisoiul ogradei. Era negru, slăbuţ, sprinten şi  nu prea socializa cu stăpânii decât la ora mesei, când devenea cel mai bun prieten al omului, mai ceva decât un câine credincios. Categoric ştia ora mesei, că era nelipsit, chiar şi în zilele când se amâna ora  din cauza treburilor prin gospodărie. Toată ziua umbla de colo colo, asta în cazul în care nu era ora de somn pe prispă.  Era un soi de vizitator pentru casă, fiind scump la vedere în perioadele când nu era pusă masa. Cum la casele batranesti de la tara e aproape imposibil sa nu se aciueze soareci si sobolani, pisoiul al carui nume nu mi-l amintesc sub nicio forma, era menit sa-i sperie macar daca nu sa-i imputineze. Si iata ca s-a ivit ziua in care cariera pisoiului negru in sperierea rozatoarelor s-a apropiat de sfarsit. Era o zi calda de vara, in care tataie isi facea de lucru prin ograda. La un moment dat a intrat intr-o magazie unde tinea porumbul, pentru a scoate portia de porumb pentru pasarile din curte. Dar acolo ce sa vezi? Sobolanii isi faceau de cap in tocitoarea in care era depozitat porumbul. Fiind o tocitoare cu gura mica, si de mici dimensiuni, tataie a luat ce a prins la indemana pentru a bloca fuga  hotilor.A reusit sa prinda doar unul inauntru, celalalt reusind sa scape in ultima clipa.  Asadar a pus un lighean de metal pe post de capac si a amanat putin masa pasarilor din curte. A urmat apoi masa noastra, care era de fapt mai devreme decat de obicei, un fel de cursa ca sa vina pisoiul la masa, altfel neavand cum sa dam de el, ca nu statea la mangaiat decat in preajma mesei. Ca niciodata insa pisoiul s-a lasat asteptat, de parca ar fi stiut ce i se pregateste. Intr-un final insa si-a facut aparitia, fiind pe loc mituit cu o bucatica de carne, pe care insa nu a apucat sa o manance macar, fiind inhatat de tataie si dus  in magazie ca sa isi faca datoria de motan sperietor de soareci. Numai ca de data asta era un sobolan de fapt destul de mare. A fost bagat deci pisoiul in tocitoare,  tataie urmarind spectacolul macabru, dar fara rezultatele scontate, caci pisoiul vazandu-se bagat acolo si cu un "dulau" pe urmele lui, a inceput sa miaune ca 5 pisici deodata, si sa dea ocol tocitoarei, cu asa viteza ca nu stiai cine pe cine alearga. Dupa vreo 30 de secunde de tipete si alergaturi s-a ridicat din nou ligheanul, pisoiul zbughind-o primul din tocitoare pe un gemulet aflat deasupra si spre norocul ei si deschis. Eu stand la usa am vazut doar dezamagirea bunicului pe fata, ca pisoiul a disparut prea repede ca eu sa observ acest lucru. Nici nu stiam ca poate fi atat de rapid. Acest  ultim eveniment plus excrementele multe de pisica din podul casei, i-au fost decisive pisoiului, care  cu prima ocazie a fost expulzat din casa fara bagaje si fara vreo vorba de ramas bun. Intr-o zi pe cand trebuiau sa plece la camp sa lucreze pamantul, bunicii au prajit carne, al carei miros avea sa ademeneasca pisoiul. De data asta a fost lasat sa manance, dupa care a fost bagat intr-un sac de rafie. A fost abandonat langa brutaria din Urlati, ca sa nu moara macar de foame, daca tot avea alergie la rozatoare. Si poate o trai si astazi daca nu o fi murit de batranete sau mancat de vreun sobolan.

Ochii din umbra

Nu ştiu alţii cum sunt, la capitolul prejudecăţi, dar când vine vorba despre mine, ştiu sigur că nu am prejudecăţi despre oameni din anumite categorii sociale, etnii sau religii. Chiar dacă uneori mai spun despre cineva, vreo vorba aruncată în vânt, fără să cunosc prea bine persoana în cauza. Dar aceste vorbe nu sunt spuse din inimă, aşa că nu judec pe nimeni fără să-l cunosc, numai aşa din cauza că face parte dintr-o categorie de oameni despre care alţii au prejudecăţi. Si acum fac referire la o persoana de etnie rroma cu care am avut o discutie de vreo ora, cu care nu mai vorbisem niciodata pana atunci si despre care am aflat  ca stiam mai multe decat credeam si eu si ea la un loc. Dupa ce am fost la spitalul din Nedelea ca sa vizitez un fost coleg de munca, am intalnit in statia de microbuz o fata care la prima vedere mi s-a parut cunoscuta, dar  date fiind circumstantele in care ne-am intalnit, nu credeam sa fie ea. Insa  am intrat in vorba cu ea si in cele din urma mi-am dat seama ca ea era, persoana care am crezut eu ca este. Mihaela o cheama si este asistenta la un cabinet medical in Nedelea. face naveta zi de zi Ploiesti Nedelea si inapoi, desi acest lucru nu ii convine deloc. Ca alti oameni insa trebuie sa se multumeasca cu ce are , caci e greu cu locurile de munca in anii astia de criza. Cat am asteptat in statie vreo 20 de minute microbuzul am vorbit cu ea si cu prietenul vizitat, diferite chestii, mai mult generale, si alte cateva chestii despre el. Apoi m-am asezat in microbuz langa ea si am inceput sa vorbim mai multe chestii. I-am zis cum de o cunosc, dar doar din vedere si ca stiu a cui sora este si cati frati sunt in familie si in ce situatii am intrat in vorba cu ai ei, etc. Mihaela era de-a dreptul uimita si exclama de fiecare data " Pe asta de unde o mai sti? Nu pot sa cred!". Si chiar asa era, caci nici eu nu-mi dadeam seama pana atunci cate informatii stiu despre ea si familia ei, ca niciodata nu m-a interesat in mod deosebit si niciodata nu am pus aceste informatii cap la cap.  Uite asa poate sa apara un strain  intr-o zi si sa-ti spuna mai multe despre tine decat ti-ai fi putut imagina vreodata. A fost un moment inedit in viata mea, desi am mai avut o perioada in care culegeam multe informatii depre persoane pe care le frapam apoi cu  lucruri despre care  nu vorbisera niciodata cu mine si eu nu prea aveam de unde sa le stiu.  Poate ca fiecare dintre noi avem  o alta persoana in umbra despre care nu stim ca exista si cu care dam nas in nas intr-o zi si aflam ca ne cunoaste trecutul si familia, mai mult decat ne-am putea inchipui. Asa a fost si Mihaela frapata de cele auzite de la mine si a incercat sa-i spuna fratelui ei acest lucru, dar nu a stiut sa-i spuna cu cine s-a intalnit de fapt, fiindca nici fratele lui nu ma cunoaste prea bine in afara faptului ca ne salutam din cand in cand daca trecem unul pe langa celalalt.




Foto

Teodora Enache-Concert de jazz- Ploiesti 14 februarie 2011- Toma Caragiu

Am ajuns si la jazz. Cu bunavointa si din pricina bolnavicioasei Mihaela care nu a putut ajunge la concertul de jazz din cauza unei raceli banale, care pentru ea inseamna mai mult decat o raceala banala. Asadar mi-a cedat biletul ei si am mers sa vad si eu care este treaba, care, cum si in ce fel. Concertul cu incepere la ora 19:30 m-a prins de fapt pe drum ca nu mi-am permis sa merg cu taxiul si am luat troleibuzul care s-a miscat el repejor dar nu indeajuns incat sa  ajung eu la timp. Am ajuns cu 15 minute dupa ora de incepere programata. Tipa de rupea biletele la intrare imi spune ca degeaba merg ca sala e plina. Nu mai fusesem pana atunci acolo asa ca am replicat: -Am bilet! La care domnita de vreo 40-50 de ani imi spune: -Oi avea tu bilet dar a venit mai multa lume decat se astepta!
- De ce ? S-au vandut mai multe bilete decat locuri in sala? (intreb eu inocent, dar putin intepator)
-Nu, s-au dat multe invitatii si de aceea e sala mai plina decat de obicei.
Merg in cele din urma catre sala, fara sa trec pe la garderoba fiindca nu stiam daca se plateste sau nu. Nici acum nu stiu dar cred ca se cam plateste chiar si acolo, cel putin asa ar fi normal.Nu am nimerit sala din prima caci era si intuneric si era si prima oara cand mergeam acolo si nu era nimeni in preajma pe care sa intreb. Asa ca am dat intr-o nu stiu ce sala, in care nu am intrat cu totul ca m-am gandit ca e "wrong way". Apoi se aude o voce nu stiu de unde care spune: "-nu pe acolo, mergi in dreapta!"
Am dat apoi de sala cu pricina care nu era arhiplina decat pe locurile in scaune. Dar se mai putea sta lejer si in picioare. Asa ca mi-am gasit locul langa un calorifer ce ardea undeva la vreo 45-60 sau mai mult cine stie, pe care am stat pe cat posibil cu funduletul meu rece, dar care s-a incalzit instant. Apoi am dat geaca jos si mi-am pus-o la spate, tinand-o cumva suspendata de teama sa nu se aprinda cumva de la caldura aceea emanata de calorifer, in cazul in care intra in contact direct. Apoi m-am concentrat putin pe ce spune prezentatorul concertului. Acesta vorbea cu o  dictie destul de buna si spunea cuvinte mari despre o Teodora Enache (despre care eu nu mai auzisem pana acum doua zile- sunt prea mic pentru asta) care este un mare jazz-women sau cum se spune. A mai vorbit despre colaborarile ei, despre ce spun ceilalti oameni din lumea jazz-ului si nu numai despre ea, si multe altele, care au dus ceasul la ora 20:00. Asadar o jumatate de ora scursa din concert, 15 minute la care eu am fost prezent si la care m-am plictisit chiar si ascultand informatii nemaiauzite pana atunci. Ma intreb cum oare se simteau cei care erau acolo si cunosteau toate lucrurile pe care le indruga nea omul acela. In fine este prezentata si Teodora , alaturi de cei doi oameni orchestra, un chitarist si un contrabasist. Teodora spune cateva cuvinte care ma emotioneaza chiar si pe mine care nu eram un fan al ei si care rup ropote de aplauze in toata sala. Apoi incepe: '-Sometimes i'm happy, sometimes i'm..."
un inceput bun fata de ceea ce urma si nu avea sa-mi mai placa. E drept ca fiecare e cu genul lui, dar eu mai am pana la 30 de ani cand o sa merg la un concert de buna voie ca sa stau pe un scaun sa  ascult muzica. Eu stiam ca muzica se  canta, se danseaza si se asculta. Dar aici am vazut niste oameni care o priveau mai degraba decat sa o asculte. Incercam sa vad pe cineva care fredoneaza macar prin miscarea buzelor ceea ce canta artistul preferat dar nu prea a fost asa. Nu am vazut pe nimeni sa faca asta, iar Teodora a continuat inca cateva propozitii de " ba ba da di bu bda ba da baba di bu bububububu" apoi a urmat contrabasistul cu sunetele grave" ding dang dung ding dang dung ding dang dung" inca cateva minute, intrerupt la un moment dat de Teodora cu un nou "- Sometimes i'm happy..." de data asta cu mai multa viata, probabil ca se incalzise suficient si trecuse si de emotiile vizibile de la inceput. Intr-un  final se termina melodia dupa aproximativ 7-9 minute, iar aplauzele incep din nou. Se schimba partitura, iar Teodora incepe din nou o alta melodie: "-Maaaaaayyyyy Rrromenssssss....." si alte aplauze  iar apoi inca cateva minute de babadadibu bubudubdubu, cred ca asta era improvizatie caci babadibubu-rile nu aveau o ordine exacta din cate am realizat, cred ca asta face magia jazz-ului. Improvizatia. Recunosc ca m-am dus total nepregatit acolo, dar am vrut sa vad atmosfera de la un astfel de concert ca sa nu mor prost. In timp ce ba badibu dubu era in toi eu imi aruncam ochii pe astpectul salii, pe cucoanele emancipate, pe alte aspecte ale salii si in special pe o cucoana care citea nelinistea din ochii (probabil ai) fiului ei. Era un tanar pe care il tot fixa cu privirea, parca il ruga sa mai stea, tanar care calarea de-a dreptul  caloriferul in spatele meu si care cred ca si-ar fi dorit sa plece de acolo sau sa stea pe un scaun, ceea ce imi doream si eu. In fine se termina si aceasta melodie si urmeaza una cu o incarcatura emotionala mai mare dupa cum Teodora o spune. Cateva acorduri si Teodora incepe a treia piesaAs mai fi stat putin dar doar daca as fi putut sta pe locul  atribuit biletului meu, dar nu vroiam sa deranjez pe nimeni avand in vedere ca am si intarziat cel putin 15 minute. Asa ca am fost baiat bun si cuminte si am plecat fara sa deranjez pe cineva. Iar ca o concluzie spun ca nu mi-a placut  notiunea de concert  de jazz in sensul in care am regasit-o  in acea seara. Era o atmosfera ca de teatru, ca de orice altceva dar nu ca de concert. Nu Teodora m-a dezamagit, care are voce nimic de zis, ci atmosfera pur si simplu plictisitoare. "- My Valentine...."  si din nou badabiduburi... am zis in gandul meu ca e momentul sa plec cand se va termina melodia. Si asa am si facut  in momentul in care s-a terminat melodia. Am plecat pe ropotele de aplauze ca sa nu deranjez.

De ziua indragostitilor

In 2011 nu s-a indragostit nimeni de mine in preajma zilei indragostitilor si chiar daca se indragostea, nu ar fi trebuit neaparat sa ma indragostesc si eu caci indragosteala mea nu e la comanda, iar daca totusi cineva s-a indragostit de mine, nu mi-a spus ca e indragostita de mine si nici eu poate ca nu mi-am dat seama de indragosteala ei, astfel incat am mers in Winmarkt mall sa vad cum se casatoresc indragostitii pentru o zi de proba, de ziua indragostitilor. A fost o zi friguroasa de Valentine's day pe care am resimtit-o din plin la cat de mult am mers pe jos. Nu mi-am ales ziua potrivita de mers pe jos, dar totusi m-am simtit bine, am ras de mi-au inghetat dintii, am mai intrat din cand in cand in vreun magazin ca sa ma incalzesc si sa verific niste preturi la incaltaminte totodata. Cam scumpi adidasii pentru o perioada de iarna ca asta. Totusi am pus ochii pe ceva dar cam scump mi s-a parut. Am mers mai pe seara la mall unde cateva radiouri locale au organizat nuntile deja devenite obisnuinta de ziua indragostitilor. Nunti de o zi in urma carora proaspat casatoritii primeau cate un certificat de casatorie valabil pe 24 de ore din momentul in care era oficiata nunta si ambii miri spuneau da. A fost foarte funny sa vezi miri imbracati in hanorac si adidasi si mirese cu basca pe cap in locul voalului. Eu am incercat sa-i conving pe Oana si pe Ciprian sa se ia de proba dar nu au vrut. Intai au refuzat ambii apoi Oana s-a lasat convinsa dar nu a avut cu cine ca Ciprian a refuzat in continuare chiar si in ciuda premiului pe care il putea castiga.

Un fel de invadatori

Citeam pe descopera.ro un articol despre noile animale aparute in Romania in ultima suta de ani. Mi-a placut articolul si implicit informatiile furnizate, prin prisma faptului ca nu ma asteptam ca la noi in tara sa existe unele dintre aceste animale, sau nu cunosteam anumite informatii despre altele. Dar o descriere a unuia dintre animale mi-a adus aminte de lectiile de istorie din clasa a saptea. Descrierea este urmatoarea: Bizamul (Ondatra zibethica)


Iată că am ajuns şi la saga memorabilă a celui mai spectaculos rozător din fauna noastră: este vorba de bizam, un rozător de apă cu o carte de vizită cu adevărat impresionantă.
Nimeni nu ar fi crezut, la începutul secolului trecut, că un rozător cu aspectul exterior al unui şobolan de apă supradimensionat, adus iniţial din Statele Unite ca animal cu blană preţioasă, va cuceri Europa în doar câteva decenii.
Aventura sa a început în Cehia, unde, într-o localitate de lângă Praga, au fost eliberate câteva exemplare. În 60 de ani, ambiţiosul şi prolificul rozător avea Europa la picioare, sau dacă vreţi să fim exacţi, la lăbuţele sale palmate...
Dacă în anul 1905, primii aventurieri ai speciei evadau din Cehia, în anul 1940, bizamii pătrund pe teritoriul românesc prin vest, în judeţul Bihor, ulterior înaintând, cu rapiditate, şi în judeţele Timiş, Satu Mare şi Arad. După doar 14 ani, bizamii ajung şi în Delta Dunării, un adevărat paradis pentru specia lor, loc unde rozătoarele îşi proclamă "Cartierul General", datorită condiţiilor optime de viaţă întâlnite aici. Odată ajunşi în Deltă, bizamii se lansează în noi expediţii, urcând de-a lungul Prutului, ajungând până la Suceava. "Atacă" şi Ardealul ajungând, astăzi, să fie întâlniţi în majoritatea râurilor mari ale României.

Adica acest cuceritor al Europei chiar este un razboinic desavarsit care si-a stabilit fortareata (sediul principal) in Delta Dunarii. Nu-i rau, avand in vedere cat drum a batut pana aici si cate lupte o fi avut de castigat. Ce presedinte o fi permis oare acest lucru, cand noi ne credeam cu tara lipsita de orice razboi. Iata ca unele razboaie se poarta departe de ochii civililor, fara niciun dosar sau alte informatii iesite la iveala. Asa pareau si cotropitorii de la orele de istorie predate de profesoara din clasa a saptea. La fel de hotarati sa ajunga unde si-au propus. Iata cum arata cotropitorul nostru cel mai de temut:

O zi ce trebuie exploatata la maxim

03.02.2011 ora 23:35
Am ajuns acasa iar mamica ma astepta cu mancarea calda, facuta special pentru mine, ba mai mult mi-a pus deoparte chiar si pentru a doua zi pentru la munca, nestiind ca eu sunt liber. Dupa ce am mancat am mers la calculator sa vad ce mai este de pariat. Ca de obicei pariurile pe care imi place sa le fac sunt pe evenimentele din baschet. Insa la acea ora nu aveam nimic de jucat din baschet, iar balanta pariurilor era de 70 de lei, facuti de dimineata si pana la acea ora, dupa ce in zorii zilei avusesem numai 15 lei. Nefiind niciun meci de baschet, m-am aruncat totusi cu cateva pariuri pe fotbal, pe sume mai mici decat in mod normal. Nu spun sume modice, pentru ca modic la mine inseamna salariul unui muncitor obisnuit pe una sau doua zile de munca. Au fost pariuri de 15 pana la 34 de lei. Dupa ce s-a terminat fotbalul in jur de ora 01:00 noaptea, am asteptat cumintel sa inceapa baschetul de la ora 02:00 nestiind ca atunci va incepe si perioada norocoasa din noapte.
04.02.2011 ora 02:00
Au inceput evenimente din baschet. Meciuri din NCCA, din SUA rulau de la acea ora, unul de baschet feminin, care mi-a oferit suficienta inspiratie incat sa pun o serie de pariuri castigatoare. Iata cum stateam pana la ora 02:24 (Imaginea 1)

Am avut pana la acea ora o serie de cel putin opt pariuri castigate si doua pariuri pierdute, suma pierduta fiind de numai 51,46 de lei. Inregistram in continuare pariuri, dar am decis sa fac prima retragere de 25 de lei.

Ora 02:35
Continua seria de pariuri norocoase, cu o serie de 5 pariuri din 10 castigate, tocmai acelea cu miza cea mai mare. (vezi imaginea 2)

Ora 04.25
Dupa ce am pus ultimele pariuri am hotarat sa ma bag la somn, deoarece era cam tarziu, iar in zori ar fi urmat sa pun alte pariuri. Pana la acea ora am mai facut insa doua retrageri de cate 44 si 88 de lei, si mai aveam in desfasurare cateva pariuri, printre care si cel de 121 de lei, care avea sa se decida o ora mai tarziu. Asa ca am inchis calculatorul si m-am pus in pat, verificand din cand in cand pe telefon evolutia pariului, pana ce am adormit. In zori m-am trezit si primul lucru a fost sa verific balanta. Nu am reusit sa ma loghez de pe telefon asa ca am aprins calculatorul, dar site-ul avea probleme tehnice, asa ca m-a cam tinut in sah. Am verificat rezultatele acelui meci si am constatat ca echipa pe care pusesem, inscrisese 104 puncte, iar eu aveam nevoie ca sa castig de numai 103. Asa ca am rasuflat usurat, caci cel putin acel pariu mare fusese castigat. Aveam asadar o noua balanta de 221 de lei, si site-ul se misca foarte greu, dar in ciuda acestui lucru, am reusit sa pun cateva pariuri pe baschet feminin, care au cam iesit castigatoare.( vezi imaginea 3)

Ora 10:07
A inceput o noua runda de pariuri, 9 din 10 castigatoare, iar retragerile mele au continuat, astfel incat am ajuns la retragerea a 592 de lei. (vezi imaginea 4)

Am reusit aceste retrageri, sin balanta mea indica 261,69 RON si inca mai am doua pariuri in desfasurare in valoare de 68 de lei care au toate sansele sa fie cu noroc.

Ora 12:58
Nu as vrea sa sparg norocul, desi sunt pe val voi pleca sa vizitez un vechi coleg de serviciu. Poate voi mai paria de pe telefon (sigur voi mai paria de pe telefon) deja a inceput alt meci de baschet, pe care imi pare rau ca nu-l pot vedea, dar asta este. Am promis ca o sa-l vizitez asa ca plec.

Nu-i asa ca o zi ca asta trebuie exploatata la maxim?
24 de ore in care am facut mai bine de jumatate din salariul pe care il iau intr-o luna. Asta da succes. Sa traim bine si sa auzim numai de bine!

Plec la munca

Mai am jumatate de ora pana sa plec la serviciu. O sa mananc repede si voi pleca la acelasi serviciu la care merg de mai bine de doi ani. Cine stie insa pentru cat timp, pentru ca acolo lucrurile se inrautatesc pe zi ce trece, din cauza unor oameni ce vor sa se afirme prin fapte de "vitejie". Oameni care nu-ti dau dreptate nici atunci cand stiu foarte bine ca ai. In special unul dintre ei, fara mama, fara tata cand vine vorba de munca. Dar roata asta a vietii e rotunda si chiar de va castiga pe plan profesional, cu siguranta va avea incercari mari pe alte planuri care il vor schimba sau.... mai degraba nu. Dar cu siguranta va avea

acele incercari.

Contorul de pe blogul meu

Am acest blog de aproximativ 3 ani. La inceput a fost creat in scop propriu, sa mai scriu si eu pe el ce mi se mai intampla in viata, sa pot participa la concursuri, care necesitau detinerea unui blog, deci pentru mine.



Nu am vrut sa fie foarte cunoscut, nici nu este, dar fata de atunci, chiar a devenit ceva mai cunoscut.Dupa un an de bloggerit am ajuns sa am cam 30-50 de vizite pe zi, asta deja cand incepusem sa folosesc blogul si pentru altceva in afara de propriile ganduri si articole cu care sa particip la concursuri. Este un blog gratuit din care am scos cativa banuti pana acum, dar nu foarte mult. Singurele investitii sunt timpul si ideile astfel incat m-am gandit sa-l pun la traba. Nu am reusit sa ajung la un castig mai mare adica spre exemplu sa fac  sa zicem 300 de lei pe luna. Acela ar fi fost un venit bun pentru mine, dar tot am reusit sa fac cam 1000 de lei intr-un an. Putin avand in vedere bataia de cap, dar e ca un al 13-lea salariu pe care nu il primesc de la munca.  Asadar dupa vreun an de munca la acest blog, am inceput sa tin numaratoarea vizitatorilor pe blogul meu si am constatat ca am in jur de 30-50 de vizite pe zi. Eu ma plangeam  ca sunt putine, dar Oancea Mihai, un fost coleg de munca de la Kaufland, mi-a spus sa gandesc altfel. Si inume in sensul vizitelor pe termen lung. Adica daca intr-o zi am 50 de vizite, in 10 zile voi avea 500 de vizite, adica in jur de vreo 300 de noi oameni care imi viziteaza blogul si care citesc sau nu ceva pe el. Nu am  informatii foarte importante pe el, nici nu urmaresc asta, decat foarte rar. Asa ca Mihai avea ceva dreptate cand spunea asta. Acum dupa 3 ani de bloggerit am ajuns la 100-150 de vizite pe zi, chiar 180-200 de vizite in zilele mai bune asta insemnand cam 1000 de persoane pe 10 zile. Ceea ce este foarte bine pentru un blog mic ca al meu si nepromovat puternic. Aceasta este puterea multiplicarii, prin care mi-am dat seama ca este ok si asa, mai putini vizitatori pe zi decat imi doresc, dar care revin si mai lasa si comentarii din cand in cand, motiv pentru care tin sa le multumesc cititorilor si comentatorilor mei. Sa traiti si sa va inmultiti!

Schimb de carte

Am descoperit si eu de curand , cam pe la inceputul acestui an, notiunea de schimb de carte la nivelul unei comunitati. O prietena de-a mea, Mihaela m-a invitat sa o insotesc la acest schimb de carte, la prima editie din acest an 2011 care a avut loc  ca de obicei la localul Irish Pub de pe strada Vasile Lupu din Ploiesti. Conceptul de schimb de carte a devenit popular la nivel national, luand amploare din ce in ce mai mult din cate am observat pe pagina  nationala de Facebook a acestui eveniment. Pe orasul Ploiesti cel care se ocupa destul de ok de acest eveniment este Andrei Nastase, care s-a ocupat si se ocupa in continuare de aproape tot ce misca,  incluzand baza de date a casrtilo imprumutate, cine cui a dat , ce a dat si  cate a luat; tot el se ocupa si de site-ul acestui eveniment (click aici pt site), care inca nu este prea activ dar speram sa ajunga odata cu devenirea comunitatii mai mare. Urmatoarea intalnire de Schimb de carte este  pe data de 13 februarie 2011 in acelasi local incepand cu ora 16:00 si terminandu-se atunci cand vor pleca toti desigur. Schema este una simpla si functioneaza in principiu pe incredere: aduci una doua trei carti cate vrei cate poftesti, pe care sa le imprumuti altora care imprumuta la randul lor altor persoane sau tot tie, asta nu are importanta, ideea este ca se ruleaza cartile, iar romanul cititor, dar prea sarac pentru a cumpara mai multe carti intr-o luna sau chiar si una singura, are de unde alege si ce alege, avand in vedere ca se aduc carti din diferite domenii, nu numai beletristica. Asa ca fiecare citeste ce-i pofteste inima, iar la urmatoarea intalnire de peste o luna va trebui sa aduca cartea inapoi, aceasta fiind data mai departe sau inapoiata detinatorului de drept. La prima intalnire eu am dus o carte pe care inca nu am reusit sa o citesc, pentru ca ma invita la lenevie in timp ce o citeam, atata lenevie incat nici paginile toata nu le puteam citi, pe care mi le propuneam, si am luat o carte pentru copii, Alice in tara minunilor. Este o carte pe care nu am citit-o cand eram mic, dar aud deseori despre povestea aceasta, incat a picat numai bine sa o citesc. Acestea fiind spuse, va invit  duminica 13 februarie 2011 la a cincea editie Schimb de carte Ploiesti. Sa fim in numar cat mai mare.

Nici anul asta nu am ajuns la patinoar

Am facut ce am facut si nici sezonul acesta nu am ajuns la patinoar, dar nu chiar din lipsa timpului, ca aici nu pot sa ma plang ci mai degraba de frica. As incerca mai intai sa invat sa merg acceptabil pe role. Macar echilibrul  sa fie pus la punct daca tot vreau sa ma dau pe gheata. Timp ar mai fi ca patinoarul tine cat tine si frigul de afara, dar ma sperie gandul ca as putea cadea in calea vreunui patinator care mi-ar putea reteza degetele. Asa ganduri hororr am  cand vine vorba de patinoar. asa ca stau potolit si anul acesta si pun pe lista de dorinte pentru anul in curs, achizitionarea unei perechi de role. Poate am sa reusesc sa le iau la vara, asta in cazul in care prioritatile mele  nu se vor schimba.

Foto http://patinoare.blogspot.com

Poezii de gimnaziu 5

Elevul

Se şcoală dimineaţa
Se spală se găteşte
Şi lecţii pentru şcoală
El îşi pregăteşte.
Luându-şi ghiozdanul
Porneşte spre şcoală
Cu gândul să înveţe
O noţiune nouă.
Caietul de engleză
El nu şi l-a uitat
Şi alături de carte
În ghiozdan l-a băgat.
El este cuminte
El este silitor
Şi cu tema este
Binevoitor.
Când tine acasă
Este obosit
Dar a doua zi
E tot pregătit.

Foto: dreamstime

Soundtrack PES 2011 Nina Zilli - 50mila

De cateva zile ma  tot "zapaceste" melodia asta, pe care am descoperit-o intr-un joc de calculator si ale carei  versuri nu le inteleg in totalitate, dar o sa caut traducerea pe fratele atotstiutor Google. Va las sa o cantati, sa o ascultati si sa deveniti dependenti de ea asa cum mi s-a intamplat mie.



Cam acestea ar fi versurile Cinquantamila lacrime non basteranno perchè
musica triste sei tu dentro di me.
Cinquantamila pagine gettate al vento perchè
eterno è il ricordo, il mio volto per te.
Non ritornare, no tu non ti voltare, non vorrei mi vedessi cadere.

A me piace così, che se sbaglio è lo stesso, perchè questo dolore è amore per te.
Cinquantamila lacrime senza sapere perchè
sono un ricordo lontano da te.

Cinquantamila lacrime non basteranno perchè
musica triste sei tu dentro di me.
Non mi guardare, non lo senti il dolore, brucia come un taglio nel sale.

A me piace così, che se sbaglio è lo stesso, perchè questo dolore è amore per te.
A me piace così, e non chiedo il permesso, perchè questo dolore è amore per te.

Si ar mai fi o melodie destul de antrenanta cantata de tipa asta. Incep sa o ador :)) 

Cu versurile de rigoare:
Voglio amare,
però lo so,
non potrò mai mai
cambiare il mondo:
aspetto qui

L'amore verrà
uh l'amore verrà
ogni cosa a suo tempo
prima o poi mi toccherà
L'amore verrà
uh l'amore verrà
lo sentirò subito
lo capirò subito

E come d'incanto guarirò
e tutti i sogni miei
e tutti i giorni miei
e tutti i baci miei
io li regalerò
finalmente a lui
solamente a lui
e così l'aspetto qui

Sì, l'amore verrà
ogni cosa a suo tempo
prima o poi mi toccherà
Lo sento per te
so che un giorno verrà
lo sentirò subito
lo capirò subito

E come d'incanto guarirò
e tutti i sogni miei
e tutti i giorni miei
e tutti i baci miei
io li regalerò
finalmente a lui
solamente a lui
e così l'aspetto qui

Sì, l'amore verrà
ogni cosa a suo tempo
prima o poi mi toccherà
L'amore verrà
l'amore verrà
ogni cosa a suo tempo
ed anche lui lo troverà con me

E poi poi
finalmente
fra le braccia sue
potrò restare

L'amore verrà
l'amore verrà
ogni cosa a suo tempo
prima o poi mi toccherà
L'amore verrà
l'amore verrà
lo sentirò subito
lo capirò subito

L'amore verrà
uh, l'amore verrà

More lyrics: http://www.lyricsmania.com/lamore_verra_lyrics_nina_zilli.html