Capitolul 1
Gioni, fratele lui Ionut
Gioni era al treilea copil al familiei de lângă curtea bunicilor, fratele mai mare al lui Ionuţ, şi mai mic al lui Adrian. El era un băiat muncitor şi tocmai de aceea munca cea mai multă cădea asupra lui. Nici din vocabularul lui nu lipseau înjurăturile, numai că el înjura mai mult la nervi. Era cu vreo 4 ani mai mare decât mine, de aceea nu ne jucam împreună decât cu mingea, când ne adunam mai mulţi, ceea ce se întâmpla foarte rar. Când nu avea treabă prin curte, îl chemam la drum şi ne jucam 21. Nu era blackjack ci era un joc cu mingea, al cărui scop era acela de a trimite mingea săltata de ceilalţi numai cu ajutorul picioarelor, in poarta improvizata, in care statea un portar. Portarul eracel care trebuia sa-si apere poarta, iesind din poarta numai atunci cand cei din afara portii sutau pe langa sau pe deasupra portii, cand atingeau mingea cu mana, sau cand trimeteau mingea in poarta direct fara sa fie din centrarea celorlalti, sau atunci cand mingea era atinsa de mai multe ori de acelasi jucator si ajungea apoi in poarta. In aceste cazuri cel care facea una din aceste greseli intra in poarta in locul portarului si isi apara poarta. Fiecare gol luat insemna un punct negativ. Cel care ajungea primul la 21 iesea afara si era considerat cel mai slab dintre toti. Nu era cine stie ce jocul, dar noua ni se parea distractiv si pentru ca ne aduna impreuna si pentru ca nu necesita spatiu mult, astfel ca il puteam juca la umbra, deobicei luandu-ne drept poarta o portiune din gardul bunicului lui Gioni si al lui Ionut. De fiecare data cand auzea bataile mingii in poarta striga la noi si ne boscorodea, fara sa vina dupa noi, caci avea dificultati in mers. Gioni era bun in poarta si de aceea castiga mai mereu, pentru mine fiind putine datile in care reuseam sa raman pana la finalul jocului. Cu Gioni am mers o data la padure si imi amintesc mai cu seama acea data din cauza evenimentului neprevazut care s-a intamplat. Am plecat la padure, in plimbare, nevrand sa-mi spuna de ce mergem. Neavand nimic mai bun de facut, am mers cu el, fiindca imi placeau mult plimbarile la padure sau la deal. Asa ca am plecat impreuna, eu fara vreun scop anume, el cine stie cu ce treaba. De fapt pana sa ajungem acolo a cam inceput sa se innoreze si sa bata vantul. Erau semne clare ca ar incepe o ploaie de vara, ca acelea care se pornesc din senin. Asa ca Gioni s-a hotarat ca daca tot ne intoarcem, ar fi bine sa ia si niste lemne pentru acasa, pentru foc. Numai ca nu am mai mers pana in padurea batrana si am ramas in puieti (padurea tanara) unde nu se gaseau lemne uscate. Asa ca a inceput sa rupa craci din pomii cei tineri de acolo, facand un brat bunicel de luat acasa. Dar intre timp a aparut padurarul, care numai el stie cum ne vazuse acolo in mijlocul copacilor, tinand o nuia in mana si un binoclu destul de dichisit in cealalta. L-a intrebat pe Gioni ce e cu noi acolo, acesta balbaindu-se si nemaistiind ce sa raspunda. Padurarul vazand gramada de craci verzi, l-a luat la rost pe Gioni si apoi ne-a lasat sa plecam, nu inainte de a-i aplica corectia necesara lui Gioni, cu nuiaua pe care o avea in mana. Pe mine m-a iertat ca eram prea mic, dar oricum la cat de usturatoare mi s-au parut nuielele aplicate pe fundul lui Gioni, mi-a ajuns numai privitul. Ne-a lasat sa plecam chiar si cu cracile acelea verzi, atentionandu-l pe Gioni sa nu cumva sa-l mai prinda pe viitor cautand lemne in puieti.
Cu Gioni am mers de cateva ori chiar si la peste, glumele lui facandu-ne o dispozitie buna, chiar si atunci cand nu prindeam nimic. Cand ne intorceam de la peste el isi facea singur mamaliga si isi prajea pestii, caci in curtea aia, era cam fiecare pe cont propriu, atunci cand mama lor nu gatea. Iar zilele astea erau destul de multe. De aceea mersul la peste era o necesitate pentru ei in unele zile. Cu toate astea Gioni era destul de darnic, invitandu-ma mereu la masa, iar eu trebuind sa caut tot felul de scuze pentru a refuza invitatia, din cauza ca nu-mi placea sa mananc peste prajit in tigai murdare sau tacamuri nespalate, sau alte moduri in care obisnuiau ei sa manance. Tot Gioni mi-a facut o demonstratie intr-o zi, care m-a lasat masca si m-a si speriat putin, dandu-si foc la deget in fata mea, dupa ce il bagase in prealabil in gaz. M-a speriat, deoarece nu-mi dadeam seama pe atunci ca nu avea cum sa se arda, gazul fiind cel care mentinea flacara aprinsa, dar pur si simplu vazand un deget arzand, mi se parea de-a dreptul socant atunci. In rest Gioni era un baiat cuminte, respectuos in ciuda faptului ca abandonase si el scoala destul de devreme si muncitor din cale afara fata de ceilalti copii ai matusii mele de gradul al doilea. In amintirile viitoare o sa mai povestesc si alte intamplari cu Gioni sau legate de acesta, fiindca mai sunt inca multe de povestit.
Padurar ?!?! Eu am crezut ca astia exista doar in padurile de munte, alea izolate ? Padurar ?? Imi schimbi o multime de idei cu informatia asta. :)
RăspundețiȘtergere