La cules de struguri

Deși am copilărit la țară atâtea veri, nu am  apucat în niciuna dintre vacanțe să merg la cules de struguri.  A fost nevoie să ajung la 24 de ani pentru a participa la primul cules de vie. Și mi s-a părut al naibii de greu din pricina  genuflexiunilor pe care  trebuie să le faci pentru a ajunge la ciorchinii cei mai de jos. In via pe care am cules-o  au fost  majoritatea ciorchinilor sub  nivelul brâului, așa că am stat numai pe vine sau aplecat.  A fost prima dată când am văzut că o găleată se umple cu struguri cât ai zice -pește- și că toată munca de peste an iți aduce satisfacția maximă odată cu  bogăția recoltei.  Parcă și mie îmi părea bine când vedeam încă un sac plin și apoi altul și altul și altul. Mă bucuram de parcă era recolta mea, dar nu era. Munca a fost  in folosul unei cunoștințe de familie.  Nu a fost chiar cel mai bun an pentru struguri dar în zona dimprejurul orașului Mizil   recolta a fost satisfacătoare. S-au strâns circa 20 de saci îndesați bine  dintr-un singur rând lung de  un km. Dacă socotim  fiecare sac cu o greutate de 40 de kg, atunci rezultă circa 800 de kg de struguri. Dacă mai punem la socoteală ca via are  peste 40 de ani vechime după cum spune proprietarul, atunci  recolta este mai mult decât mulțumitoare.

După o zi  de cules m-am ales inevitabil cu o febră musculară la nivelul întregului corp, deși  făcusem mișcare pentru  majoritatea mușchilor  într-o sesiune de baschet, acum vreo 3-4 zile. Totuși munca-i muncă și sportul e sport.