Pages

miercuri, 28 noiembrie 2012

Mers pe jos între Ploieşti şi Bucureşti partea a IV- a

[...] A doua parte a drumului trebuia sa fie mai usoara macar prin prisma faptului ca era mai scurta. Mai aveam de mers circa 25 de Km dupa cum scria pe borna. Cu aparatul de fotografiat in mana, mai surprindeam din cand in cand cate o imagine care imi parea interesanta.

In scurt timp am intrat in zona Metropolitana a Bucurestiului, in judetul Ilfov, iar traficul era si mai intens ceea ce ne crea diverse probleme. Soarele se arata tot mai puternic si mai cald, dar nu m-am putut dezbraca de jacheta. Cel mult am descheiat-o ca sa ma pot aerisi mai bine si sa nu sufar de caldura. In scurt timp John a inceput sa aiba dureri mari in talpa piciorului. Dupa pauza de masa, se mai racise putin si a inceput sa resimta mai tare durerile provocate de pietricelele de pe drum pe care le resimtea la tot pasul. Deja dupa alti cativa kilometri de mers incepuse sa mearga cu greu, facand eforturi deosebite pentru a face urmatorul pas. Imi spunea tot mai des ca daca nu gaseste un magazin de unde sa-si ia o pereche de incaltari, nu va mai putea continua.

Cu mare dificultate am ajuns in Otopeni, dupa inca o oprire inainte de Baneasa, unde am oprit la o benzinarie pentru a ne face nevoile si pentru a cumpara ceva lichid. Aici am cautat un magazin de haine, de incaltaminte, sau orice supermarket de cartier care ar fi putut avea incaltari. Am intrebat locuitorii din zona, dar nu am gasit nicio solutie optima pentru a gasi banalii tenesi de care avea nevoie John. Am recurs chiar si la incercarea de a cumpara incaltari folosite de la localnici, dar fara succes, asa ca am continuat drumul, strabatand suta de metri in cateva minute.
Eram dezamagit atat de tare incat nu stiam daca sa-l urc pe John intr-un microbuz si sa-l trimit la Ploiesti, iar eu sa-mi continui drumul, sau sa renuntam impreuna si sa luam un RATB catre Bucuresti. In Otopeni am stat aproape doua ore, timp in care abia am avansat, iar la un moment dat ne-am oprit intr-o statie asteptand un microbuz sau un traseu RATB care sa ne duca in Bucuresti. Totusi nu ne-am urcat in niciunul, desi au trecut mai multe pe langa noi. John a vorbit la telefon jumatate de ora in timp ce eu am luat loc pe o bordura ca sa-mi odihnesc picioarele.
Eram suparat si asta se vedea cu usurinta pe fata mea. Eram suparat chiar si pe John, nu doar pe situatie, pentru faptul ca nu mai puteeam continua drumul. Acest lucru coroborat cu repausul din statie, l-au facut pe John sa traga de el si sa mai incerce sa avanseze. Asa ca am pornit iar la drum intr-un ritm vizibil mai lent. Aflandu-ne pe un pod, am zarit de acolo ceea ce parea a fi pasajul Basarab. Mi s-a parut ciudat ce vad si nu intelegeam de ce se afla acolo. Totusi nu stiam alta constructie asemanatoare in Bucuresti si nici camaradul meu nu stia, asa ca ne-am bucurat sa-l vedem si am presupus ca acesta este si ca trebuie sa ajungem acolo. Nu parea sa mai fie mai mult de 30-40 de minute de mers pana acolo. Am tinut drumul in continuare iar in cele din urma surpriza serii s-a produs. In fata noastra la cateva sute de metri se vedea mare "Welcome to Bucharest!" mesajul care ne-a bucurat foarte tare. Aveam sa incheiem cu chiu cu vai traseul pe care plecasem de la celalalt capat cu mai bine de 10 ore in urma. Ne-am grabit sa ajungem la cativa metri de acest indicator pentru a fi siguri ca nimic nu ne mai opreste din drum inainte sa trecem de acesta. John a scos cateva urlete de bucurie, ca si cum ar fi cucerit Bucurestiul cu totul, eu l-am acompaniat iar apoi ne-am pozat pentru a avea dovada ca am ajuns acolo.
 Expeditia nu s-a terminat insa aici. Oana Oprescu ne-a invitat sa o vizitam in Bucuresti, afland de aventura noastra de pe retelele de socializare. Am luat legatura telefonic si dupa mai multe negocieri am hotarat sa ne schimbam traseul. Nu mai mergeam spre Gara de Nord pentru a lua trenul de Ploiesti ci mergeam intr-o alta zona a Bucurestiului pentru a ne intalni cu Oana Oprescu, bloggerita prahoveana din Brebu care nu a binevoit sa ne intampine in Gara de Nord ci ne-a invitat asa obositi cum eram la o plimbare cu metroul. Drumul cu metroul a fost unul lung si la dus si la intors, iar intalnirea cu Oana nu a durat mai mult de 20 de minute, timp in care mai mult am ras pe seama mersului nostru leganat si cracanat pe care-l aveam dupa atata drum.
 La mustata am prins si trenul care sa ne duca inapoi acasa, si am stat la povesti in continuare pe drum, planuind sa mai facem inca o expeditie de acest gen, mai mare si de data aceasta anuntata din timp.
 Dupa aceasta experienta de viata pot spune ca inteleg mai bine cum se deplasau oamenii in vremurile trecute, fara mijloace de transport de niciun fel. Probabil ca erau mult mai sanatosi din punct de vedere fizic cat si mental si probabil ca viata lor era una plina de aventura si in permanenta  o cursa contracronometru pentru supravietuire. Pentru ca in astfel de deplasari, unde efortul este sustinut, este nevoie de multe resurse lichide, de mancare, de adapost, de haine si multe alte nimicuri. Noi acum avem de toate si totusi nu cred ca suntem atat de fericiti si de multumiti cu viata pe care o ducem.
 Daca va intrebati daca as mai face o asemenea deplasare pe jos, raspunsul este afirmativ, numai ca pentru alte ocazii imi voi alege si o cauza si un motiv mai intemeiat pentru care sa fac deplasarea.

7 comentarii:

  1. Felicitari pentru realizarea facuta. Mi se parte foarte interesanta ideea

    RăspundețiȘtergere
  2. deci stai un pic : daca inteleg eu bine din ce ai scris aici, daca nu faceati aceste pauze fortate, ati fi ajuns mai repede. Fiindca ai lasat sa se inteleaga despre pauzele de pe finalul drumului ca nu erau destinate sa va odihniti, ci doar sa va decideti daca veti continua sau nu.
    Mi-a placut mult sinceritatea ta in relatarea momentului cu indecizia lui John. Intrebare : el si-a dat seama atunci, pe loc, de faptul ca erai suparat inclusiv pe ezitarea lui?
    Poza finala e facuta pe Pasajul Basarab? eu nu am urcat acolo, dar mi-a explicat paznicul pasajului ce e cu liftul. :)
    p.s. pentru doua persoane ce mersesera deja atatea zeci de km aveati niste figuri destul de fresh, banuiesc ca reusita v-a aduc bucuria si relaxarea.

    RăspundețiȘtergere
  3. Si cand te gandesti ca erau vremuri in care astfel de distante doar asa puteau fi parcurse. Felicitari pentru realizare!

    RăspundețiȘtergere
  4. Cred un traseu care sa nu mearga in paralel cu un drum asa de aglomerat ar fi mai interesant. Nu spun ca agitatia si aglomeratia de pe DN 1 nu ar avea farmecul ei aparte, dar parca altul e sentimentul pe o poteca linistita.

    RăspundețiȘtergere
  5. Am fost intr-un an la munte si de la Campina, nu mai pleca nimic inspre Busteni ( pentru ca acolo trebuia sa ajungem) si pe dn nu ne lua absolut nimeni, nici nu aveam cum dealtfel, pentru ca goneau cu cel putin 100/h. Dar am avut noroc ca dupa 10km, a oprit un nene sa vorbeasca la telefon si ne-am urcat la el in masina, fara ca el sa fi vrut cred... Stiu ce-nseamna sa mergi pe jos si sa ti se faca negru in fata ochilor. De apreciat ce-ati facut!

    RăspundețiȘtergere
  6. Mai interesant, dar si mai dificl, ar fi un astfel de traseu in directia opusa, spre Brasov.

    RăspundețiȘtergere

Spune-ti parerea