#sprebrasov Ziua 1 - Partea a doua

Jumătatea drumului, după cum am considerat eu în sinea mea, a fost după ce am lăsat Câmpina in urmă. Am facut o pauză mai lunga la un moment dat. Fetele s-au schimbat în alte haine de drum mult
mai adecvate, care însă nu le protejau de frigul pricinuit de vântul inca insistent.
La acest popas mai lung au aparut si primele probleme. Monica a avut probleme cu niste vase sparte la picior, Dorin a avut nevoie de unguente pentru genunchi, iar Ana a acuzat oboseala fizica.
De aici au inceput asadar problemele de natura fizica, care aveau sa macine usor, usor si aveau sa ii aduca in stare pe unii participanti sa apeleze la punctul de asistenta mobil. Prin rotatie fetele au apelat la masina, iar la iesirea din Comarnic spre Posada, toate se aflau in masina de serviciu, care ne-a prins foarte bine in acea zona. Am ramas asadar doar cei patru baieti pe portiunea de serpentine ce ducea la Posada. Acest lucru avea sa ne afecteze usor moralul. Macar vantul se potolise si traficul devenise cu mult mai scazut. Serpentinele l-au ingenuncheat la propriu si pe Dorin care nu a mai putut continua. Am ramas astfel numai trei oameni in picioare iar eu ma gandeam ca nici in masina aglomerata nu poate fi mai bine decat pe jos.

Izvorul de la Posada mi-a adus aminte ca trebuie sa ma mai si hidratez, desi nu simteam nevoia sa beau apa. M-am chinuit la propriu sa beau jumatate de litru de apa de izvor ceea ce m-a revitalizat. A urmat momentul in care Bogdan Cojocaru a trecut pe langa mine cu masina. A iesit jumatate pe geam si m-a salutat, ceea ce mi-a mai schimbat decorul si a mai rupt tacerea muntilor in acel moment de inserare. Ma mai incurajase si prin intermediul Twitter, dar prezenta lui in decorul meu, chiar si pentru cateva secunde, mi-a dat energie si moral in plus.

La capitolul moral si buna dispozitie poate intra si scena hranirii cainelui din imagine care a sarit pe mine, simtind mirosul de sandvisuri emanat din ghiozdanul meu. In cele din urma acesta a fost hranit de echipajul de serviciu, iar eu mi-am continuat drumul.

 Intr-un tarziu borna ce arata ca am ajuns in Sinaia s-a ivit. Nu era suficient totusi, pentru ca pana in centrul orasului unde aveam noi asigurata cazarea, mai era mult de mers. Masina a facut drumul inainte si apoi s-a intors pentru a-l lua si pe Tudor Cretu, care a renuntat fizic si psihic atunci cand a intrat in Sinaia.

Am ramas asadar in doi pe ultimii km din Sinaia. Oricum, in sinea mea stiam ca nimeni nu ar fi renuntat daca nu s-ar fi accidentat sau daca vremea ar fi fost buna pe tot parcursul drumului. Oricum fetele demonstrasera mai mult decat m-as fi asteptat la inceput. Pe John l-am tras dupa mine in Sinaia, pacalindu-l ca pe un copil mic. "Hai John ca mai avem putin pana la Casa Duca si vom sta jos si ne vom odihni si imi vei face masaj la talpi asa cum mi-ai promis!"
L-am luat la pas repede, fortandu-ma si pe mine totodata, in speranta ca macar vom scurta timpul necesar deplasarii, daca de distanta nu putea fi vorba.
Am ajuns pe intuneric la finish-ul primei parti a aventurii, eu purtand banderola fluorescenta si cu luminite, pentru a putea fi observat cu usurinta de masini. Casa Duca a fost foarte primitoare, asa ca merita un spatiu rezervat in povestirea mea pe care-l voi trata in partea urmatoare.