Micul dejun ne-a surprins pe toti cu zambetul pe buze, lasand deoparte durerile cauzate de accidentari sau de oboseala de la nivelul picioarelor. Micul dejun cald ne-a dat energie suficienta pentru a continua in a doua zi. Ne-am bucurat de omleta, salam, unt cu gem sau miere, ceai si cafea, toate puse la dispozitie de Casa Duca. Eu am mancat incredibil de mult pentru o ora atat de matinala. Avea sa-mi prinda bine pentru restul zilei cand nu am mai putut manca. Inainte de plecare mi-am curatat si un morcov pe care l-am impartit cu bucurie cu Luiza. Apropo de ea, am de spus ca initial nu vroia sa mai plece la drum in a doua zi. Ana insa a tras-o inapoi pe traseu spunandu-i ca va merge si ea. M-am bucurat sa aud asta. Eram 4 oameni hotarati sa ducem la capat proiectul "100 de km impotriva sedentarismului". Am fost filmati plecand la drum in jurul orei 10. Cam tarziu dupa parerea mea. John a fost cel care ne-a dictat ritmul, dar nu pentru ca ar fi mers repede in fata ci pentru ca ramanea mult prea in urma. Motivul invocat de el a fost ca vrea sa se incalzeasca bine. Totusi incalzirea la el a durat circa 10 km pana sa tina ritmul cu mine si cu fetele care pareau complet refacute. Ne-a luat mult sa ajungem in Busteni. Nu-mi placea deloc gandul ca pe drum ar putea sa se schimbe vremea si va trebui sa renuntam in cazul in care vor aparea precipitatii. Pana la Azuga nu am avut mari probleme pe traseu. Vremea tinea cu noi. Eram cu mult mai tacuti si poate si putin descurajati de faptul ca am ramas jumatate fata de cati plecaseram cu o zi in urma de la Ploiesti. La Azuga ne-am confruntat cu zapada pe marginea carosabilului, iar acest lucru ne incurca usor deplasarea. John pierduse iar ritmul si in cele din urma, la iesirea din Azuga a trebuit sa renunte si sa apeleze la odihna. S-a urcat in masina, nu inainte de a-mi inmana rucsacul in care se afla GPS-ul. Ana a apelat si ea la masina, astfel ca eu am putut sa ma bucur de drum si de compania Luizei care dadea din piciorusele ei intr-un ritm bun. Am avut timp si de poze pe drum. Peisajele interesante si atragatoare m-au facut sa le surprind in cateva poze. Nici Luiza nu a fost mai prejos, fiind la fel de atragatoare ca acestea, dar privita din alta perspectiva. Asa ca m-am multumit sa fiu condus de o femeie si am lasat-o pe ea in fata sa-mi arate calea. Eram foarte atent la piciorusele ei uitandu-ma de unde incepeau si mai ales acolo unde se uneau, sub niste forme apetisante. Lasand formele (georgrafice si de alte naturi) la o parte, portiunea de drum dintre Azuga si Predeal pe care am strabatut-o impreuna cu Luiza, a fost probabil cea mai usoara. Amandoi eram in forma si mergeam intr-un ritm alert. Ana a revenit si ea pe carosabil aproape de intrarea in Predeal si am inceput sa cantam fel de fel de melodii nois si mai ales vechi. Eram adevarate tonomate mobile iar asta ne moraliza in plus si facea ca timpul sa curga mai usor.
Nici Predealul nu ne-a pus probleme mari, dar serpentinele catre Brasov au fost cam lungi si deranjante. Unghiul de inclinare al acestora ne fortau gleznele si muschii deja slabiti. John ne-a facut cateva poze in mers, mergand cu masina pe langa noi. Nu ne-a pus in pericol si nici traficul nu l-a pus in pericol, avand in vedere ca erau foarte putine masini la acea ora. In Timisul de sus am luat in sfarsit o pauza de 2-3 minute in care am savurat odihna si ne-am reincarcat bateriile cu moral, cantand cu totii o melodie ce se auzea la Radio. A fost un moment scurt dar revigorant, iar John si Ana au facut schimb. John ni s-a alaturat, revenind bine si in forma. Intunericul incepea sa se lase usor usor, iar km incepeau sa treaca tot mai greu. Cum ne-am motivat in continuare, dar si cat de departe de Brasov ni se parea ca suntem, veti afla in ultima parte a acestei povestiri.
Să aveți grijă și drumul să fie cât mai ușor! :)
RăspundețiȘtergere