Mers pe jos între Ploieşti şi Bucureşti partea a III- a
[...] Recunosc faptul ca nu am luat prea tare in considerare cand John mi-a spus ca talpa lui a "crapat". Vazusem "buba" lui, dar fiind destul de mica la acel moment, nu m-am gandit ca ii va face probleme atat de mari. Probabil ca nici el nu s-a gandit atat de devreme ca acest lucru minor ne va pune in pericol aventura.
Intre timp in mediul online ciripiturile de pe twitter date de prietena lui John, pe contul si sub indrumarea acestuia, prindeau ecou. oamenii au inceput sa vorbeasca despre noi si reactiile au fost cu adevarat haioase.
John incepuse la un moment dat sa ma suspecteze ca cedez, auzindu-ma ca vreau sa ma opresc pentru a-mi scoate pietricelele din incaltaminte. Se stransesera suficient de multe incat sa ma jeneze mai mult decat puteam suporta. Asa ca in ciuda opozitiei lui John de a ma opri si mai ales de a sta asezat in timp ce ma descalt, am facut pauza de doua minute pentru a-mi rezolva problema. Am profitat de ocazie si mi-am si racorit picioarele incinse de atata mers. Ne aflam in jurul km 20 cand am facut aceasta scurta oprire neprevazuta.
Am continuat drumul, si am luat si primele gustari in mers. Eu am mancat nuci, morcovi si mere, in timp ce John avea sandvisuri. Si eu aveam dar preferam sa le mananc mai tarziu.
John era foarte hotarat si pe prima jumatate a drumului mi-am dat seama ca nu ma vede in stare sa termin drumul. Ce este drept, nici eu nu eram convins 100% ca il voi duce la bun sfarsit, indiferent daca avea sa mi se intample ceva neprevazut pe drum sau nu. Cu 10 km inainte de a ajunge la borna care ne-ar mai fi indicat 25 de km pana la Bucuresti, am simtit ca picioarele mele vor o pauza. Nu mi-a placut ideea lui John de a ne opri pentru prima data atat de departe. As fi preferat pauze scurte dar mai dese pentru a imi racori picioarele si pentru a le dezmorti usor. Multa lume crede ca e mai usor sa mergi decat sa alergi sau sa combini mersul cu alergatul. Dupa aceasta experienta eu cred ca e mult mai usor sa le combini pe distante lungi, pentru ca mersul iti afecteaza genunchii, care obosesc mai repede si mai iremediabil la aceeasi miscare repetata precum in cazul drumului meu de 100 000 de pasi.
Borna pe care scria 25 de km pana la Bucuresti intarzia sa apara. O asteptam cu mare ardoare, mai ales ca intre timp soarele devenise generos si ne incalzea mai mult decat ne-am fi dorit. Aici a fost momentul de cotitura pentru mine. Ma asteptau vreo 20 de minute de pauza in care mi-as fi reincarcat si bateriile, mancand din proviziile pe care mi le pusese mama pentru drum. Dar indiferent ce as fi facut, timpul si spatiul erau impotriva mea. Cel mai mult ma chinuia gandul ca borna pe care scria 25 ar putea lipsi, cum se intampla pe unele drumuri din Romania. Atunci probabil ca am mai fi mers inca un km, iar eu simteam ca ma topesc pe genunchi sub greutatea corpului.
Am avut noroc insa. Borna cu pricina a sosit la un moment dat. Primul lucru pe care l-am facut cand am ajuns acolo a fost acela de a ma descalta si a ma face comod. Am preferat sa stau asezat pe borna, cu genunchii indoiti bine aproape pana sub sezut. John a mai stat si in picioare a mai vorbit si la telefon si parea in continuare ca se simte in forma. Am mancat bine, putin mai mult decat aveam nevoie si am baut un ceai cald din termosul pe care John l-a avut la el. Ba a trebuit sa astept sa se mai raceasca usor ceaiul, fiindca dupa atatea ore de mers, temperatura ceaiului era cam aceeasi cu cea de la inceputul drumului. Acele 20 de minute au trecut mai repede decat ma asteptam. Abia daca apucasem sa termin de mancat cand John a zis ca trebuie sa pornim la drum. A fost un moment greu, dar a trebuit sa ma ridic. Repausul imi facuse bine, atat de bine incat dupa primul km parcurs dupa pauza, am inceput sa-mi reintru in ritm si sa nu mai simt genunchii moi. Rucsacul era si el mai usor, scapasem de un bidon de apa si de aproape toata mancarea. Nu mai aveam o povara in spate si totul parea sa fie ok. Marile probleme urmau sa apara curand. Cat de curand? Va voi povesti in episodul urmator.
Intre timp in mediul online ciripiturile de pe twitter date de prietena lui John, pe contul si sub indrumarea acestuia, prindeau ecou. oamenii au inceput sa vorbeasca despre noi si reactiile au fost cu adevarat haioase.
- @euJohn era mult mai fain daca o luati pe calea ferata, erau lacuri, paduri, sate.
- Si acolo va asteapta ursu: RT @euJohn: Intram intr-o padure fara semnal la telefon si fara conexiune la net
- @euJohn @aditza28 daca aveti si tailandeze, sigur puteti sa finalizati #spreBucuresti :))
- @euJohn @aditza28 daca va întoarceti teferi, (tot pe jos?) promit! voi nu sunteti normali! sau n-aveti bani de bilet? :) RT @euJohn: #pejos cu @aditza28 ploiesti-bucuresti #sprebucuresti
John incepuse la un moment dat sa ma suspecteze ca cedez, auzindu-ma ca vreau sa ma opresc pentru a-mi scoate pietricelele din incaltaminte. Se stransesera suficient de multe incat sa ma jeneze mai mult decat puteam suporta. Asa ca in ciuda opozitiei lui John de a ma opri si mai ales de a sta asezat in timp ce ma descalt, am facut pauza de doua minute pentru a-mi rezolva problema. Am profitat de ocazie si mi-am si racorit picioarele incinse de atata mers. Ne aflam in jurul km 20 cand am facut aceasta scurta oprire neprevazuta.
Am continuat drumul, si am luat si primele gustari in mers. Eu am mancat nuci, morcovi si mere, in timp ce John avea sandvisuri. Si eu aveam dar preferam sa le mananc mai tarziu.
John era foarte hotarat si pe prima jumatate a drumului mi-am dat seama ca nu ma vede in stare sa termin drumul. Ce este drept, nici eu nu eram convins 100% ca il voi duce la bun sfarsit, indiferent daca avea sa mi se intample ceva neprevazut pe drum sau nu. Cu 10 km inainte de a ajunge la borna care ne-ar mai fi indicat 25 de km pana la Bucuresti, am simtit ca picioarele mele vor o pauza. Nu mi-a placut ideea lui John de a ne opri pentru prima data atat de departe. As fi preferat pauze scurte dar mai dese pentru a imi racori picioarele si pentru a le dezmorti usor. Multa lume crede ca e mai usor sa mergi decat sa alergi sau sa combini mersul cu alergatul. Dupa aceasta experienta eu cred ca e mult mai usor sa le combini pe distante lungi, pentru ca mersul iti afecteaza genunchii, care obosesc mai repede si mai iremediabil la aceeasi miscare repetata precum in cazul drumului meu de 100 000 de pasi.
Borna pe care scria 25 de km pana la Bucuresti intarzia sa apara. O asteptam cu mare ardoare, mai ales ca intre timp soarele devenise generos si ne incalzea mai mult decat ne-am fi dorit. Aici a fost momentul de cotitura pentru mine. Ma asteptau vreo 20 de minute de pauza in care mi-as fi reincarcat si bateriile, mancand din proviziile pe care mi le pusese mama pentru drum. Dar indiferent ce as fi facut, timpul si spatiul erau impotriva mea. Cel mai mult ma chinuia gandul ca borna pe care scria 25 ar putea lipsi, cum se intampla pe unele drumuri din Romania. Atunci probabil ca am mai fi mers inca un km, iar eu simteam ca ma topesc pe genunchi sub greutatea corpului.
Am avut noroc insa. Borna cu pricina a sosit la un moment dat. Primul lucru pe care l-am facut cand am ajuns acolo a fost acela de a ma descalta si a ma face comod. Am preferat sa stau asezat pe borna, cu genunchii indoiti bine aproape pana sub sezut. John a mai stat si in picioare a mai vorbit si la telefon si parea in continuare ca se simte in forma. Am mancat bine, putin mai mult decat aveam nevoie si am baut un ceai cald din termosul pe care John l-a avut la el. Ba a trebuit sa astept sa se mai raceasca usor ceaiul, fiindca dupa atatea ore de mers, temperatura ceaiului era cam aceeasi cu cea de la inceputul drumului. Acele 20 de minute au trecut mai repede decat ma asteptam. Abia daca apucasem sa termin de mancat cand John a zis ca trebuie sa pornim la drum. A fost un moment greu, dar a trebuit sa ma ridic. Repausul imi facuse bine, atat de bine incat dupa primul km parcurs dupa pauza, am inceput sa-mi reintru in ritm si sa nu mai simt genunchii moi. Rucsacul era si el mai usor, scapasem de un bidon de apa si de aproape toata mancarea. Nu mai aveam o povara in spate si totul parea sa fie ok. Marile probleme urmau sa apara curand. Cat de curand? Va voi povesti in episodul urmator.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Spune-ti parerea