Mers pe jos între Ploieşti şi Bucureşti partea a II- a

Ajunşi la Hipodromul din Ploieşti eu şi John am făcut o poză înainte de a pleca la drum. De aici urma să facem primii paşi contorizaţi în această aventură. Am pornit  pedometrul şi am pornit la drum. În scurt timp soarele a început să-şi facă simţită prezenţa tot mai mult şi după aproximativ doi km razele calde ale lui ne mângâiau uşor. Acest lucru s-a întâmplat pentru puţin timp însă, fiindcă norii, deşi neameninţători i-au stopat semnificativ razele călduroase. În primii  kilometri de  drum eu  am impus un stil rapid de mers cu care John nu prea era de acord. După strategia lui trebuia să ne dozăm energia şi efortul astfel încât să ne fie  uşor să parcurgem toată distanţa fără a obosi prea tare până la jumătatea drumului. Eu în schimb eram convins că pe final vom fi extenuaţi şi probabil ne vom târî cu ultimele puteri picioarele, aşa că mă gândeam să mergem mai repede dimineaţa astfel încât să ne putem odihni mai mult spre sfârşitul drumului când probabil am fi fost epuizaţi. Primii kilometri mi s-au părut lungi. Bornele kilometrice apăreau mai târziu decât mă aşteptam eu. John a propus ca prim popas borna care avea să anunţe că mai sunt 25 de km până în Bucureşti. Datorită faptului că a fost o aventură gândită şi coordonată de el, nu m-am opus acestei propuneri de a lua prima pauză atât de târziu. Încă din primii km am creat subiecte de conversaţie cu John, încercând să mai aflu lucruri noi despre el. După cum v-am povestit, nu mă cunoşteam mai deloc cu el până la ziua aceea. Chiar dacă la răsărit razele soarelui ne-au încălzit uşor, în următoarele ore cerul a fost acoperit de nori, fără ameninţare de ploaie însă. Am remarcat că timpul ţine cu noi şi că suntem feriţi de o căldură moleşitoare cel puţin pentru moment.

Numărul paşilor creştea pe afişajul pedometrului, deşi bornele păreau a se ivi destul de rar. La un moment dat s-au trezit şi oamenii. Traficul s-a intensificat şi pe şosea, dar şi pe marginea ei, iar lui John i se părea că aceştia ne privesc ca pe nişte nebuni care merg pe jos de la Ploieşti la Bucureşti. Desigur că avea şi o doză de ironie când spunea asta. Eu nu aveam astfel de idei precocepute, cel puţin nu în localităţi, ci mai degrabă pe porţiunile de drum nelocuite.
Pe la ora 08:00 dimineaţa am început să fim activi în online. Articolele programate, prin care ne anunţam aventura, au apărut pe blogurile noastre, iar pe twitter John a început să scrie pe haştagul #spreBucuresti.

Ne apropiam uşor uşor de ieşirea din judeţul Prahova când s-a ivit primul incident notabil. Talpa unuia dintre pantofii sport pe care îi purta John a cedat iar acest lucru avea să ne coste mult în economia drumului care mai rămăsese de străbătut, dar despre asta şi alte lucruri . . . în următorul episod.