Amintiri din copilarie -> Mocesti si imprejurimile

Capitolul 1

Mocesti si imprejurimile

Moceşti e un sat în judeţul Prahova situat pe valea Cricovului sărat, la numai 35 de km de Ploieşti şi 10 km de Urlati. O să vorbesc acum de un Moceşti simplu, un Moceşti al anilor 90. Cam între 95 şi 99 se plasează timpul în care am copilărit acolo. Am cunoscut in acest sat oameni săraci dar destul de muncitori, într-un sat sărac, dar situat avantajos. Fără risc de inundaţii, fără risc de alunecări de teren, cu un râu la poale şi o pădure şi-un deal de partea cealaltă, ferit de traficul aglomerat şi fara acces uşor la mijloacele de transport, satul mi-a oferit o copilărie destul de frumoasă, în puţinul timp în care l-am cunoscut. Rata care lega Ploieştiul de satele îndepărtate din aceste zone, mă lăsa la 50 de metri de uliţa Două fântâni, fântânile de la intrarea ei fiind şi punctul meu de reper înainte să cobor din rată. Mă învăţase mama să mă uit după ele în cazul în care mi-e ruşine să întreb pe
cineva. Şi aşa şi făceam. Imediat ce le vedeam mă pregăteam să cobor. De obicei bagajul meu consta în sticle de plastic goale, două sau trei pâini, si tei-patru randuri de imbracaminte de schimb pentru mine. la 50 de metri de dupa cele doua fantani, ulita se bifurca, eu trebuind sa urc pe panta mai putin abrupta din partea dreapta, prin noroiul ce acoperea tot drumul. Ici -colo se mai ivea cate o piatra pe care sa pui piciorul ca sa-l feresti de noroiul gros si sa nu te murdaresti mai atat de rau. Urcam o panta usoara, care cotea la poarta lui nea Telu unde mirosul bovinelor de la poarta sa dadea primele semne de miros de tara. Pe atunci satul chiar era intr-un fel izolat, fara masini prea multe, scutere sau telefoane mobile. Erau mari oameni cei care aveau cel putin un telefon fix si la care se apela destul de des ca prin ingaduinta lor ceilalti sa poata suna la rudele din oras sau de prin vecinatati. Uneori ma temeam de boii lui nea Telu pentru ca erau mari si cu coarne groase si puternice, cu o privire patrunzatoare si muschii accentuati. Erau boii care faceau cei mai multi bani si cea mai multa munca din acel sat, poate chiar mai mult decat un cal. Si nea Telu nu mai avea ragaz in munca si ii era tot mai greu sa multumeasca pe toata lumea. Treceam la mai mare distanta fata de ei, ocolind si noroiul totodata si balega inca neinchegata. In acea portiune nu prea exista drum, deoarece drumul era transformat in grajd de bovinele omului. Urcam in continuare pe langa casa Marianei care tot timpul bombanea de grijile si nevoile vietii cand auzea pasi pe drum, chiar si fara sa stie cine trece. Daca era poarta deschisa o salutam, daca nu mergeam mai departe, ca din cauza gardului metalic, nu se putea observa nimic de partea cealalta. Era o curte destul de misterioasa pentru mine, fiindca nu vedeam nimic dincolo de gard. Tocmai asta ii dadea izul misterios, care starnea curiozitatea in mine. Urmatoarea casa era a unei batrane. Statea singura intr-o casa care dadea impresia ca sta sa cada. Mergea in baston si nu prea vorbea cu nimeni. De obicei era certata cu toata lumea. Chiar si cu bunicii mei era certata pe motivul unui gard care lega gradinile noastre. Deasupra batranei Rita urma casa Titei o alta batarna cam mahalagioaica, pe care o puteai intelege cu greu cand vorbea, si care, precum Rita, avea samanta de scandal in ea. Gardul ei era unic in sat, fiind croit asemenea unui cuib de pasari. Era un gard facut din bete impletite cumva intr-un pamant galben, probabil amestecat cu balega (chirpici) asa cum se facea pe vremuri. Avea un aspect foarte frumos si era de-a dreptul unic pe acolo. Peste drum de Tita era casa bunicilor mei. Gardul de catina (nuiele pline de maracini), destul de vechi si cam putred, marca inceputul gradinii , pe langa care mergeam cam 50 de metri pana sa ajung la poarta. In fata gardului avea adusa o gramada de nisip si una de balast, pentru ocazii speciale. Si pentru ocazii speciale a ramas, caci in afara de loc de joaca pentru copiii de pe drum, nu au fost folosite decat de vreo doua ori cate putin. Cand intram in curte, de cele mai multe ori eram primit cu multe ham-hamuri de catre cainele Ursu, un caine simplu, probabil fara vreo rasa anume, dar foarte frumos, cu un par auriu si lung, cu o statura maricica si destul de curat si ingrijit ca aspect. Era regele ogradei, avand un lant lung de vreo 5 metri, prins pe o sarma ce traversa toata ograda pe diagonala. Ajungea aproape in orice coltisor ar fi vrut. Era un caine cuminte care insa se agita nespus de tare cand vedea straini in curte. Gard in gard cu curtea bunicilor locuiau cam claie peste gramada doua familii, in doua case apropiate, una batraneasca, cealalta putin mai noua. In cea batraneasca traiau doi batrani, o femeie pipernicita si uscata si un batran destul de ursuz pe care nu l-am inteles niciodata, care era frate bun cu tataie. Asadar eu eram un nepot de-al doilea pentru el, descendentii lui din acea curte fiindu-mi rude tot de gradul doi probabil, fiecrae dupa calitatea lui de unchi, matusa sau verisori. Aici saracia era aproape lucie, la ea acasa, iar nimeni nu se straduia sa faca ceva in ameliorarea situatiei.După casa săracilor urma casa unor oameni mai educaţi şi mai cu carte, el probabil inginer la baza, ea nu ştiu ce era la baza, dar ştiu că din când în când mai făcea injecţii celor de prin sat. Următorul loc era o grădina, aflată în proprietatea fratelui lui tataie, care pe cât de întinsă era, pe atât de necultivată rămânea. Urma casa Coarfă o familie liniştită, cu doi copii mari de vârstă cu unchii mei. Erau la locul lor, muzica bună fiind pasiunea lor. Lângă casa lor era o altă casă a verilor lor care erau singuri, fără părinţi, iar unul din ei umbla mai mult beat prin şanţuri. Niciodată nu am ştiut prea multe depre ei. Apoi urma casa bobocilor. Cristi şi Cătălina şi bunica lor Mia. Apoi uliţa cotea şi la dreapta, ducând spre şoseaua principală şi mergea tot înainte iar apoi către stânga, ducând către o altă parte a satului şi către pădure. Pădurea era la vreo doi km şi jumătate de mers de unde se terminau casele, pe un drum care rareori apuca să se zvânte. Începutul pădurii era bine păzit de două plute imense (plopi), care însă nu erau sub forma celor pe care îi întîlnim de-a lungul drumurilor şi care cu ramurile îndreptate în sus, ci erau ramificaţi puternic asemenea unui măr sau castan. Înălţimea şi coroana lor făcea din ei cei mai interesanţi copaci şi cu siguranţă erau şi cei mai bătrâni. Ca să îmbrăţişăm un trunchi de al lor trebuia să fim cam 4-6 copii. Pădurea mergea până departe şi se aude că ducea până în Rotari, un sat unde nu am ajuns până acum. Oricum era o limita de neatins pentru mine, cel puţin nu prin pădure. Limita pe care o atingeam din când în când şi care deasemenea era foarte departe, era locul numit Valea adâncă. Revin lacasele vecine: locuri cu care am avut de-a face au mai fost curtile vecinilor de peste drum. In diagonala stanga era casa Ioanei si a lui Ion, doi oameni cu o conditie sociala bunicica, muncitori si care se vaitau tot timpul de boli, greutati si bani, in ciuda aparentelor. In stanga era casa Nutei olteanca, iar in dreapta statea o alta Ioana cu sotul ei Gheorghe, doi oameni avuti, dar care nu erau foarte sociabili si pe care ii vedeai destul de rar la ochi. In centrul acestor case statea mai mereu ingrijita si curata fantana. Era urcata ca pe un tron, ca pe un postament, ca un fel de statuie. Era o fantana cu roata si cu un lant care deseori se rupea. Adancimea era de vreo 12-16 metri lucru are ma facea sa obosesc foarte tare cand incercam sa scot apa. Fara sa mai pun la socoteala ca imi era mult prea greu sa scot galeata plina cu apa cand ajungea la suprafata. De cele mai multe ori asteptam pe cineva sa o ridice de acolo pentru ca eram neputiincios in fata ei. Avea cam 5 kg in starea ei naturala, asadar plina atingea cam 16-17 kg, si era cu mult peste fortele mele de a o manevra. Langa curtea Ioanei, inspre partea cu padurea statea Geta, cu un sot care facea scandal zi de zi si le facea zile ripte sotiei si celor trei fete si un baiat pe care ii avea. Era un lenes si o capusa pentru societate, singurul lucru la care se pricepea si pentru care traia fiind bautura. Urmatoarea casa era cea a altei Ioane, o femeie batrana si cu un simt al auzului care se slabea pe zi ce trecea. Apoi urma gradina ei, care se intindea in spatele curtii pe o distanta considerabila, si inca vreo 20 de metri de-a lungul ulitei. Mai incolo era casa unui barbat care imi dadea mereu fiori, care locuia cu mama lui Florica o femeie urata, uscativa si razbunatoare. Gard in gard cu ei stateau Florin si Mihaela doi tineri care aveau doi copii micuti, prea micuti incat sa se joace cu noi si care oricum nu prea erau scosi din curte. Dupa ei locuia profesoara de sport de la scoala din sat, impreuna cu mama ei. Erau instarite, dar foarte retrase, ca majoritatea oamenilor de prin acel sat. Apoi urmau doua locuri detinute de alti localnici, casa Primarului, o casa parasita, iar ulita avea o intretaiere cu o alta ulita care venea din dreapta. Pe ulita care venea din dreapta statea pe stanga un Barbat gras, cu femeia lui la fel de grasa si doi copii la fel de retrasi. Baiatul invata pentru teologie si il mai intalneam uneori cititnd la marginea padurii. Dupa casa lor urma o soava care ducea catre valceaua ce venea dinspre padure, iar apoi casa fratilor care stateau singuri la tara. Aici mi-am petrecut eu o mare parte din zilele state in anumite vacante la tara. Atat de multe ore stateam, caci uitam si de foame si de sete si de casa bunicilor. Dupa casa lor sttea o femeie grasa si indesata, dar destul de respectata de cei dimprejur. Tata Genica i se spunea si stia si o multime de leacuri babesti. Avea o gura mare si la propriu si la figurat si o alunita pe care crestea par la fel de mare ca pe mustata ei. Fata in fata cu casele lor era o casa de oameni instariti. O femeie exagerat de grasa si retrasa era pionul principal in acea casa. Curtea era atat de mare ca era imprejmuita de ulite din fiecare parte. Era de forma patrata cu fiecare latura mai mare de 150 de metri. Avea o gradina imensa si un gard viu format din maracini si salcami. Poarta era falnica din lemn, intr-un stil care nu caracterizeaza deloc portile din Muntenia. Pe langa casa ei ulita cotea spre stanga, unde locuia un barbat poreclit sau numi Coroiu, care nu stiu din ce motive tipa tot timpul la nevasta si o batea, de vuia in tot satul. Pe el il stiu ca aducea apa de pe soava ce ducea catre valcea, cu ajutorul colibitei. Era singurul care mai folosea o colibita la carat apa, acel bat la capetele caruia se punea toartele de la galetile de apa, iar batul era echilibrat pe umar sau pe ceafa, menajand astfel muschii mainilor. Tot timpul era nervos si avea un "claxon" care trezea mortii din somnul vesnic. Dupa casa lui urma casa unui om instarit si el, care se baza pe cresterea vitelor si avea o turma destul de mare de vreo 15-20 de capete pe care o scotea de unul singur la pascut. Avea mai mult tauri si boi in cireada, asa ca erau foarte periculosi si ne feream mereu din calea lor. Ulita se ducea apoi in jos printr-o portiune destul de accidentata, si greu accesibila pentru carute, pe unde se spunea ca e o coasta cu serpi. Eu mergeam insa acolo la cules melci dupa ploaie, desi mamaie imi zicea mereu sa nu ma duc ca ies serpii. Deasupra acestei ulite isi impreunau coroanele salcamii si alte soiuri de copaci care mai erau in acea zona, facand-o destul de umbroasa si de intunecata chiar si intr-o zi insorita. La sfarsitul acestei ulite ieseai in soseaua principala, asfaltata, care se incingea la maxim in zilele caniculare de vara, si pe alocuri smoala iesea la suprafata si era putin mai suportabila fata de restul portiunilor incinse. Aici era limita satului, iar daca mergeai in stanga intrai in Iordacheanu, dar despre asta voi vorbi mai pe larg cu alta ocazie.