Ce sa fie oare?

 

Foto: Dobre Marian

Daca tot e pomana porcului, pai sa fie pentru toti cei care l-au cunoscut pe porc. Nu stiu daca astia trei care au fost  pana mai ieri prieteni cu porcul stiu ca Ghita e cel sacrificat, dar chiar daca ar sti ca e Ghita acolo, tot nu ar da inapoi. La urma urmei Ghita a fost un porc bun desi era el gras. Si acum dupa moartea lui tot bun ramane, poate chiar putin mai bun ca face mai multa lume fericita si mai satula decat inainte. Costica, cainele cl mai mare, a prins loc la tribuna intai si vede cel mai bine ce se petrece. Sfaraie bine carnea in tigaie si miroase dumnezeieste. Asta e mai mult decat proaspata si abia isi asteapta partea. Al mai mic dintre ei deja inghite in sec desi nu vede prea bine ce si cum, dar mirosul i-a patruns adanc in nari si il gadila insistent. Mieunica s-a ales cu cel mai prost loc posibil si mai e si mica de statura. Cea mai mica pe cel mai  mic loc. Cata nedreptate! De aceea miauna din toate puterile ca sa fie auzita si bagata in seama.  Astia trei stau si in scara magarului, ca o ironie. Niste animale care stau in scara magarului.

Read More

România abandonată de români

Imi place mult comparatia actualei Romanii cu un vas care  pluteste in deriva, aproape se scufunda, chiar daca nu sunt de acord cu vinovatii gasiti. Insa comparatia este remarcabila din punctul meu de vedere.
 Articolul este  scris De Gabriel  Bejan intr-un editorial pentru site-ul RomaniaLibera, pe care il puteti citi si vota sau comenta apasand click AICI!

La sfârşitul anului 2010, România seamănă cu un vapor care se scufundă lent, dar sigur. În timp ce toţi pasagerii au luat cu asalt bărcile de salvare ca să-şi protejeze viaţa, echipajul îi cheamă să dea o mână de ajutor la pompele de evacuare a apei, pentru a menţine nava pe linia de plutire. Apelul marinarilor pare de-a dreptul ridicol, în condiţiile în care oamenii trebuie să se gândească acum doar la viaţa şi la bunurile lor. Nava nu mai reprezintă nici o miză.
Întocmai ca marinarii care, după ce şi-au băgat singuri vaporul sub furtună, cer ajutorul pasagerilor, preşedintele şi premierul apelează acum frecvent la solidaritatea românilor. Emil Boc a cerut solidaritate săptămâna trecută după ce un angajat al TVR s-a aruncat în cap de la balconul sălii Parlamentului în care tocmai se pregătea să ţină un discurs. „Sunt vremuri grele, pe care toţi trebuie să le trecem cu solidaritate", a spus premierul, de parcă nefericitul acela ar fi vrut să se sinucidă nu pentru că l-au împins nevoile, ci ca să-i strice lui sărbătorile. „Să regăsim sensul profund al solidarităţii, puterea de a spera şi de a împlini împreună binele comun de care societatea are atâta nevoie", a spus şi Traian Băsescu în mesajul de Crăciun.
Apelurile frecvente la solidaritate din partea celor care conduc România nu fac altceva decât să irite cea mai mare parte a populaţiei, care în aceste momente trebuie să-şi găsească singură soluţiile pentru a-şi salva viaţa, familia şi avutul. Mesaje care vorbesc despre sacrificiul pe care fiecare dintre noi trebuie să-l facă acum pentru a salva viitorul acestei ţări nu mai au cum să impresioneze pe nimeni. Asta, pentru că românii au făcut prea multe sacrificii în ultimii 21 de ani şi nu au primit nimic în schimb. În 2010, cetăţenii au fost invitaţi din nou la sacrificii, promiţându-li-se în schimb reforme: s-au tăiat salariile tuturor bugetarilor, temporar, până când statul îşi va redimensiona numărul angajaţilor pe criterii de eficienţă.
S-au mărit taxele, în principal TVA, pentru a nu fi tăiate pensiile mici. Ce s-a întâmplat în realitate? Reforma în administraţie nici nu a început cu adevărat şi probabil cea mai mare aberaţie este aceea că mulţi dintre funcţionarii daţi afară pe criterii politice primesc în continuare bani de la stat (despăgubiri), deoarece concedierile s-au dovedit a fi ilegale. În acelaşi timp, veniturile multor pensionari au scăzut, creşterea TVA îngreunându-le şi mai mult viaţa. Banii nu au ajuns nici în investiţii importante: 10 kilometri de autostradă într-un an întreg, pentru o ţară europeană, reprezintă, probabil, o contraperformanţă demnă de Cartea Recordurilor.
După un an de austeritate dură, românii nu au nici un motiv să creadă că sacrificiul lor va fi răsplătit cumva în viitorul apropiat. Şi atunci, ce avem de făcut?
Mulţi au găsit deja un răspuns la această întrebare. Potrivit unui sondaj de opinie, publicat recent, o treime din conaţionali ar vrea să plece din ţară, alăturându-se astfel celor aproximativ trei milioane care deja au emigrat în alte state. Ingineri, IT-işti, medici şi alte categorii profesionale încearcă acum să se salveze de pe această navă care a devenit insuportabil de instabilă. Cu lacrimi în ochi, doi medici - tineri căsătoriţi - plecaţi anul acesta să muncească la un spital din Spania povesteau în faţa camerei de luat vederi ce înseamnă pentru ei fericirea; câştigă împreună 
5.000 de euro pe lună, îşi cumpăraseră o maşină şi un teren lângă Madrid, pe care vroiau să construiască o casă. Plângeau la propriu când reporterul i-a întrebat despre viaţa de mizerie pe care au dus-o făcându-şi meseria într-un spital din România.
Să ceri solidaritate românilor în aceste zile poate fi considerat o batjocură. Mai bine le-ai spune cinstit, în faţă: „Români, descurcaţi-vă singuri! Noi nu putem să vă ajutăm!".

Sursa: RomaniaLibera

Read More

Amintiri din copilarie -> Aruncatorul de pietre 2

Capitolul 1

Alte intamplari cu Ionut

Jocurile cu Ionut erau de toate felurile. Uitam de foame de sete si de somn cateodata, si nu ne plictiseam jucandu-ne. De multe ori terminam certandu-ne dar ne impacam la fel de repede. Nu prea erau copii de varsta noastra in zona, de aceea cel mai mult timp il petrecea cu mine cand eram eu acolo. Si eu stateam cu el tot din cauza ca nu aveam alte alternative. Pana la varsta de opt ani nu prea am fost lasat sa merg departe de curtea noastra si mai ales neinsotit. A venit insa si momentul cand plecam de acasa dimineata si ma mai intorceam seara, fiind certat de bunici ca am umblat toata ziua si nu am mancat nimic si ca se cearta cu mama din cauza mea. Si eu eram pelcat cu Ionut. Ba la garla, la Cricovul sarat, care era cam la doi km de mers pe jos, trecand de drumul judetean si apoi prin lanul de porumb pana la rau, ba la pescuit, iar lacul era la 500 de metri dupa ce traversam Cricovul, ba la padure si deal Care erau pe partea opusa a drumului judetean si a Cricovului, oriunde numai acasa nu. La garla ne balaceam ore in sir. Cateodata ne luam apa si mere la noi, sau paine goala, sau alte fructe, cateodata nu ne luam nimic. Soarele ne prajea toata ziua, dar noi tot ne scaldam, balacindu-ne in apa mica. Cricovul in zona aceea nu prea ajunge la un metru adancime si nici la mai mult de vreo 9 metri latime. Apa ii este destul de lina si de limpede in zilele uscate de vara. La garla stateam pur si simplu in apa lasandu-ne dusi de apa, apoi ne intorceam alti vreo 20 de metri in amonte, lasandu-ne trupurile duse de apa precum plutele din cocean. Alteori sapam gropi in nisip sub apa ca sa fie apa mai adanca, sa putem sari in ea. Cand prindeam pesti era distractiv. Soarele ne ardea pe spate, cand noi stateam ghemuiti si cu mainile pe sub picioare si pe sub pietre. Daca stateam in apa mica nemiscati, veneau pestisori mici si se piteau sub picioarele noastre ca sa nu fie luati de apa. Noi ne bagam mainile usor prin nisip pe dedesubt si cand ridicam prindeam pestii. Erau cutitoaie, asa le numeam, niste peste care te intepau cu branhiile cand ii tineai de mana. Erau greu de prins din cauza aceasta ca durea putin intepatura. Alteori le prindeam din matasea verde

  care se afla sub malurile maloase. Scoteam in pumni matasea, plina cu nisip si mal si aruncam pe mal, apoi mergeam sa vedem daca am scos si vreun peste. Daca prindeam multi ii dadeam lui Ionut care si-i prajea acasa, asta fiind o masa buna pentru el, in zilele cand nu avea altceva de mancare. La garla mai faceam si castele de nisip, sau alte forme si desene in nisipul care era din abundenta. Nu jucam ba cu galeti de apa ba cu bidoane pe care le umpleam si cu care ne alergam apoi ca sa ne stropim. Jocurile erau variate si activitatile nenumarate. Lepsa in apa era la fel de antrenanta, un joc in care cel care alerga trebuia sa ii dea leapsa celuilalt atingandu-l pe cap. Ceilalti nu aveau voie sa fuga pe mal sau mai jos sau mai sus de locurile stabilite, iar leapsa nu putea fi data daca cei alergati erau cu capul scufundat complet in apa, dar nu aveau voie nici sa-l pazeasca pana cand iesea la suprafata. Dupa ore calduroase de stat in apa, ne retrageam acasa, pe acelasi drum de aproximativ doi km dar pe care la intoarcere il faceam cam in jumatate de ora sau mai bine, fiind obositi si molesiti de arsita. mergeam desculti pe soseaua incinsa, stand mai mult pe locurile in care cate-un copac mai falnic facea putina umbra si mentinea mai racoroasa soseaua. Ici colo la poarta vreunui satean, mai opream pentru a ne alimenta cu ceva care sa ne amageasca foamea. Corcoduse sau prune si alea cam verzi, sau mere acre.

Incompleta

Read More

I recommend PokerStars

If you love playing online, you have to try this !

Passionate about games, thrills and gains? Then try using PokerStars Bonus Code !

In case you are not a very good English speaker it is good to know that this site is also available in French, Russian, Italian, Spanish.

In case you are wondering, yes, PokerStars-Marketing-Code is precisely the famous gaming site that you must have heard of !

I must also give you a piece of good news brought by this site : by using the full advantage of the PokerStars Marketing Code you can receive a huge first time deposit bonus of 100% up to $600 !

You can find all the details for this bonus that you are offered and all the guiding you need on this page PokerStars Bonus code.

Let's play !

Read More

Hannah Montana vs Miley Cyrus

Fenomenul Hannah Montana exista de cativa ani la noi in tara. Personajul interpretat de actrita Miley Cyrus a creat isterie in randul adolescentilor si mai ales al copiilor de scoala primara. Revistele cu Hannah se vindeau ca painea calda, la fel si autocolantele, caietele inscriptionate si tot felul de alte metode de personalizare, au facut din acest personaj unul de marketing progresiv. Dar actrita care o interpreteaza pe Hannah Montana in filmul serial cu acelasi nume si pe sine insasi a evoluat odata cu personajul, devenind dintr-o adolescenta model o vedeta americana, cu forme apetisante care deja ofera prin melodiile sale si videoclipurile de senzatie, o alta imagine diferita de fata cuminte cu care erau obisnuiti pustii. Abia ce a facut 18 ani si Miley Cyrus fiica celebrului sau tata Billy Ray Cyrus pozeaza intr-o femeie adorata de barbati. Evolutia a fost rapida si poate mult prea accelerata, avand in vedere segmentul de varsta pentru care a debutat fata de segmentul de varsta pentru care si-a cotit drumul carierei. Iata o comparatie intre Miley la vartsa de 16 ani respectiv 18 ani
Foto 1
Foto 2














Iata si un videoclip in care Miley apare in ipostaze mai mult decat sexy si tinute provocatoare:

Read More

Tu poti sa spui: "Te iubesc !" ?

O singura data in viata am iubit o fata, dar nu am reusit sa-i spun cele doua cuvinte. Poate ca nu am putut, nu am stiut cum sa o fac, sau nu am incercat, dar stiu ca ar fi trebuit cu siguranta sa o fac. Dar viata te poarta mai departe, asa cum a facut cu mine si in cele din urma ne-am despartit. NU din cauza mea, ci din cauza mea ca isi dorea sprijin financiar, ceea ce eu nu-i puteam oferi atunci. Asa ca as fi irosit cele doua cuvinte pe cineva care nu le merita. Oricum nu stiu nici macar daca a fost capabila sa simta iubirea ce i-o purtam. In familie am spus cele doua cuvinte de cateva ori mamei mele, dar nu cand eram mic ci acum cand sunt mare si pot spune asta din inima si nu ca un cliseu lipsit de profunzimea sentimentului. Cele doua cuvinte trebuiesc spuse din inima chiar daca vin o singura data in viata. Mai importante sunt faptele si comportamentul prin care sa arati oamenilor de langa tine asta, fie ei iubiti/iubite, prieteni/ prietene, sau rude. Totusi unii sunt structurati genetic sa spuna cele doua cuvinte usor precum "Buna ziua!" iar altii ca mine sa nu o poata spune. Pe aceasta tema am sa las clipul urmator sa vorbeasca despre cele doua cuvinte.

Read More

Mama la placinte face...

De pe data de 23 decembrie, mama a primit liber de la serviciu, asa incat i-au ramas doua zile pentru pregatirea mesei de Craciun. Pe 23 a impachetat sarmalele, a facut blatul de tort, a facut carnatii si caltabosul, a pregatit carnea pe care o cumparase, a facut cumparaturi, a mai facut si curatenie unde mai avea de facut iar eu am ajutat-o putin in bucatarie. Apoi in Ajun de Craciun a facut iar cumparaturi de dimineata, apoi s-a apucat de prajituri. A facut tortul, a facut faguri de miere, umpluti cu ciocolata, a fiert sarmalele, a facut salata de beof, si multe alte lucruri, la care a ajutat-o putin si tata. S-a facut 00:30, inca nu a terminat de facut ce si-a propus. Mai are de facut o prajitura, de facut toba la care lucreaza acum, si de pregatit pachetele pentru impartit la Biserica maine. Nu mai am la ce sa o ajut desi eu m-am oferit. Asta e greseala ei an de an inaintea Pastelui si a Craciunului. Vrea sa faca prea multe ca sa aiba de toate pe masa. Si asa o apuca noaptea tarziu aproape de dimineata, in ziua de sarbatoare fiind obosita peste masura. Atata vointa si rabdare are incat are tot respectul meu pentru aceste lucruri.

Read More

Atmosfera la 200 km/h

Am fost luat din scurt de un prieten care m-a invitat la o plimbare scurta la munte. M-am imbracat bine si am acceptat invitatia. In 5 minute eram deja in masina lui si ne porneam la drum catre munte, fara o destinatie precisa insa. Caii putere ai unui Audi A4 ne-au dus cu toata viteza inainte, si cu muzica cat mai tare, catre munte. Muzica house a incins atmosfera, iar acul indicatorului nu scadea sub 160 km/h. Mi-am pus centura, desi stateam in spate, fiindca neobisnuit cu astfel de viteze excesive, mi s-au inmuiat picioarele. Urlete, chiuieli si cantari se auzeau din cand in cand peste muzica data tare, iar flesh-urile faceau loc bolidului lui Nepotu' care rula pe banda de depasire, pe banda a doua. Serban care conducea, desi nu era masina lui avea putin teama de politie, caci la acea viteza ar fi putut ramane fara permis. Teribilismul a fost destul de ridicat, Nepotu' fiind in stare de euforie, stare data de litrul de vin baut de unul singur inainte ca eu sa ma urc in masina. La un moment dat Serban s-a oprit din dat flesh-uri, observand la timp echipajul de politie rutiera care rula cu aproximativ 90 km/h. A depasit masina politiei, iar dupa ce ne-am distanntat putin,a calcat din nou acceleratia la maxim, ajungand la 180 km/h. Pe drum planurile s-au schimbat si odata ajunsi in Sinaia, am facut drum intors catre Ploiesti. Iarasi Serban a facut slalom printre masini la viteze mai mari de 150 km/h, de parca ar fi fost intr-un joc pe calculator. Nepotu' a iesit pe geam intr-un moment nepotrivit, strigand in gura mare in mijlocul Sinaii. Tocmai in dreptil unor politisti rutieri, care erau ocupati cu sanctiunea unui alt sofer pe sensul opus de mers, dar care au tresarit numaidecat. Ne-am intors pana la Ploiesti in aceeasi viteza, nu inainte de a face centura Ploiestiului la viteze maxime. Nu-mi place viteza, in conditii de trafic intens, dar daca as avea o autostrada libera as da si eu blana chiar si peste 200 km/h.

Read More

Reuniunea de clasa

Ma trezesc intr-o zi cu un telefon din partea lui Sima un fost coleg de liceu, care imi spune ca organizeaza reuniunea de clasa. Nu i-am dat un raspns clar daca voi fi prezent sau nu, avand motive personale pentru care as fi putut onora sau nu prezenta. Totusi seara m-am gandit sa ma duc, ca nu ai ocazia sa-ti revezi fostii colegi laolalta zi de zi. Am mai anuntat doi colegi si am plecat la DaVinci. Acolo ne-am strans 9 colegi, dintre care pe unul nu l-am prins deoarece plecase inainte sa ajung eu. Cu trei dintre ei printre care si initiatorul intalnirii,Sima, nu mai vorbisem de la absolvirea liceului decat vreo doua vorbe pe messenger. Cu ceilalti insa am mai avut intalniri si discutii mai multe pe messenger. A fost totusi o placere sa ii revad pe toti la aceeasi masa, stand de vorba, povestind amintirile din liceu, intr-o graba mare ca intalnirea a fost destul de scurta, vorbind despre panuri de viitor si situatiile fiecaruia din prezent. Am constatat ca dintre toti eu si colegul cu care am fost si cu care tin legatura de cand am terminat liceul, cam in fiecare saptamana, am ramas cel mia in urma dintre cei prezenti, chiar mai in urma si decat cel care nu are serviciu si sta zi de zi pe mess pe spinarea parintilor. Macar el nu are nevoie de mai mult. In rest toti de acolo aveau masina personala (nu masia familiei) bani destui, incat sa traiasca binisor si o stare de bine in general. Eu insa si cu Luis suntem angajati Kaufland, cu un venit in jur de 1000 de lei, asta in cazul norocos, in care prindem o luna mai buna si cu nevoi cat cuprinde. Mi-a venit in minte un episod din serialul "La bloc", unde actorii principali, Nelu Curca si Costel Jurca au dat piept cu fostii colegi la o reuniune de clasa dupa vreo 20 de ani de absolvire. Si pentru ca toti colegii se realizasera si numai ei doi traiau de pe azi pe maine, s-au gandit ca nu ar fi rau sa minta in legatura cu ocupatiile lor si cu starile materiale, fapt ce s-a intors impotriva lor, intr-o intamplare plina de hazosenie. Asa ma simteam eu si probabil si Luis. Si la noi nu au trecut decat 3 ani si jumatate de la absolvire. Oare vom avea ocazia sa ii ajungem din urma muncind cinstit? Sau macar sansa unui trai mediu fara grija majora a zilei de maine? Oare vom ajunge sa castigam suficient incat sa ne permitem doua concedii pe an alaturi de familie, fara sa ne gandim ca acest lucru ne-ar cauza gaura in buget? Nu sunt prea optimist cand vine vorba de bani si nu voi fi nici in continuare, dar ma gandesc ca am un loc de munca unde nu primesc spaga, unde nu primesc prime decat de Paste si Craciun si atunci prea putin, unde nu mi s-a mai marit salariul de doi ani, unde nu am garantia locului de munca pentru ziua de maine si unde nu sunt prea multumit de conditii. Asta este cam in contrast cu fostii colegi de liceu, care primesc spaga ba chiar mai mare decat salariul, se descurca de cate ceva, fac combinatii in timpul liber cu diferite rezultate si prin mijloace diferite. Poate sunt si unele chestii pe care le fac la limita legii dar uite ca din cauza acestui mod de viata traiesc ceva mai lejer decat mine care nu fac asa. Nu am mintit in legatura cu situatia ea generala actuala, dar nici nu am fost intrebat. A fost mai bine asa, dar nu mi-ar fi picat bine daca ma intrebau. Nu dupa ce am auzit cat de bine le merge lor. In concluzie am ramas cu placerea revederii colegilor, dar cu un gust amar despre modul in care am involuat fata de ceilalti din generatia mea, care dintr-un motiv sau altul au ales o cale mai riscanta in viata, dar o cale castigatoare.
Sa traim bine!
O sa-mi iau masina macar sa fiu in rand cu ei la capitolul asta.

Read More

Amintiri din copilarie -> Aruncatorul de pietre

Capitolul 1

Ionut

Ionut era varul meu de gradul 3 sau ce grad o fi, fiind nepotul fratelui bunicului meu. Facea parte din acea familie care statea gard in gard cu noi in curtea careia saracia plutea in aer si nu numai. Era foarte slab din cauza ca mancarea la el in casa era pe cale de disparitie, iar cand era , era foarte saraca. El era cel mai mic copil al mamei lui, cel mai mic copil din curtea aia, dar si cel mai rau. De cand era mic injura cot la cot cu aia mai mari, injuraturi grele nu asa oricum. Ba chiar am fost de fata de cateva ori cand o injura pe mama lui (pe numele de strigare Tutza) sa vina mai repede sa-i dea sa suga. Cred ca a tot tras de sfarcurile alea pana aproape sa plece la scoala, fara sa se sature. Era vesnic infometat, iar sfarcurile alea pe care el mai degraba le mentinea curate, nu cred ca mai dadeau de mult timp laptele cu care crescuse cu cativa ani in urma. Dar el tot o injura pe Tutza ca sa vina sa-i dea sa suga. Era de un caracter mizerabil pe atunci, cu sanse infime de remediere. Comportamentul lasa de dorit, asta si pentru ca fiind cel mai mic, la o diferenta de vreo 4 ani de penultimul copil, era cel mai rasfatat. Cu el ce ma mai jucam si eu pe vremea aia, asta dupa ce termina el de supt sau de mancat te miri ce ii mai dadeau vecinii. Pe bunicasu il lua in brate ca sa-i ea si lui un colt de paine cu sare si dupa ce isi vedea obiectivul indeplinit, il injura drept "multumire", moment in care batranul sprijinit intr-un baston il alerga doi trei pasi pana ce obosea si se aseza din nou in patul de sub acoperisul improvizat in fata casei. De cand l-am cunoscut, il stiu numai stand in acel pat de afara, facand din cand in cand pasi mici sprijiniti de bastonul stramb. Apoi ieseam in fata curtii si ne jucam, sau mai degraba ne faceam de joaca, ca jucarii nu prea aveam. Cand ne-am facut mai mari si in sfarsit Ionut s-a intarcat, Am inceput sa avem activitati mult mai diferite. Alergam desculti toata ziua, mai mult el, caci eu daca stiam ca e de alergat ma incaltam, nefiind obisnuit sa ma intep in maracinii de pe langa gardurile nenumrate de catina. Asa ca Ma incaltam daca era de alergat sau de mers mai pe departe si plecam la joaca. De cele mai multe ori ne plimbam cu "masinile" fiecare avand masina lui sub forma de janta de bicicleta sau cauciuc de masina. El mi-o imprumuta pe a lui. Mergeam cu Cercul (janta de bicicleta) pe care il impingeam cu o nuia, pusa pe santurile lui. Nuiaua folosea drept "ghidon" si imingea si mentinea in acelasi timp echilibrul cercului. (vezi poza 1) El de obicei mergea cu un cauciuc care era aproape cat el, dar care desigur prindea mai multa viteza si trecea mult mai lejer peste gropi sau peste pietre. Dar avea multe in curte si uneori mergeam amandoi cu cauciucuri, alteori cu cercuri, dar euy nu ma descurcam prea bine in manevrarea niciunuia. Ionut era nascut sa conduca asemenea "utilaje" In zilele toride de vara, le tot alergam pe toate ulitele satului, ajungand uneori chiar pana jos la drumul judetean apoi ne intorceam , avand de urcat panta catre casa. La intoarcere era mai obositor, asa ca ne luam pauza la poarta Marianei, unde in cea mai mare liniste incercam sa dam jos cateva mere din merii pe care ii avea la poarta. Erau cam acre, nefiind coapte, dar erau ca un combustibil pentru noi. Asa faceam din cand in cand; ne opream sub vreun corcodus, prun sau ce alti pomi mai erau pe langa gardurile oamenilor si de unde puteam lua cateva fructe, cu care sa "alimentam" utilajele. Cand ne plictiseam, stateam la umbra si vorbeam, alteori ne jucam ruble. Rublele au mancat multa vreme din copilaria mea la tara. Stateam in curte la el si ne jucam la umbra prunilor si perilor care formau un fel de bolta. Rublele pentru noi erau fetele cele mai late de la cutiile de chibrituri. Cate doua de la fiecare cutie, nu erau multe, dar stranse de-a lungul vremii se adunau multe, astfel incat Ionut care castiga mai mereu si pentru ca se oftica, iar eu lasam de la mine, avea cam vreo 200-300 de ruble la care tinea foarte mult. Regulile erau destul de simple. Se desena in pamant un cerc de diametru mediu, apoi de la o distanta stabilita de noi se arunca cu paica, paica fiind o piatra de obicei cat mai lata si cat mai plata. Cel care arunca cel mai aproape , avea prima aruncare la teancul de ruble puse la bataie in jocul respectiv. Cel care arunca primul lua de cele mai multe ori grosul rublelor, in cazul in care nu rata aruncarea. Rublele se castigau prin scoaterea lor din cercul desenat, prin lovirea acestora cu paica. Si asa trecea mare parte din zi, caci jocurile erau mai echilibrate cand jucam mai multi, desi de cele mai multe ori jucam numai noi doi. Cand vremea era ploioasa era parca o zi de sarbatoare pentru noi. Ploiele torentiale de vara nu tin mult, sunt racoroase si la noi creau un suvoi de apa pe care noi o numeam valcea. Cum se termina ploaia torentiala si daca abia mai picura ieseam desculti din casa si ne jucam in apa care trecea prin mijlocul ulitei, pe o albie de vreo 10 cm adancime. Aici ne jucam cu plutele, niste bucati de cocean (tulpina porumbului uscata). Acestea pluteau iar noi ne bucuram vreo 3-4 ore pana valceaua seca prea mult si plutele nu mai treceau deloc de pietre. Asa faceam cateva curse pe diferite portiuni, strigand si bucurandu-ne de fiecare data cand plutele prindeau un suvoi bun. Tineam scorul si la sfarsit ne bucuram chiar daca pieredeam sau nu pentru distractia avuta. Chiar era mare lucru pentru noi. Dupa ce trecea partea cu blutele si apa venea in cantitati mai mici, ne apucam sa construim baraje. Si faceam baraje din nisip, argila si pietre, apoi lasam barajul sa stranga apa, in care ne jucam si intram in ea pana la genunchi aproape. Cand se strangea suficienta apa, spargeam barajul si incepeam o noua cursa cu plutele. Apoi satui de atata balaceala, maini ude si picioare reci, mergeam pe marginea drumului de unde ne jucam cu pamantul ud. Era pamant galben roiatic care se modela usor si din care faceam tot felul de forme si figuri, pe care uneori le lasam la uscat. Mai faceam aruncari cu "giugelele". Giugelele constituiau un ansamblu format dintr-o nuia de rachita sau alt copac, o nuia desctul de elastica, in varful careia mulam bucati mai mici sau mai mari de pamant, care urmau a fi lansate pe casa Titei. Aruncam cam la 40-50 metri departare, in functie de cat de elastica era nuiaua, Femeia iesea si ne boscorodea, ajungand in cele din urma sa ne injure de-a dreptul, moment in care Ionut o injura si el si ea pe el si el pe ea si ea pe el si el pe ea pana cand Tita ceda si intra in casa si noi ne opream. Apoi mergeam in casa sa ne incalzim, dupa care seara mai ieseam putin pe la poarta. In alte zile ne jucam cutitele. Se lua un cutit cu lama cat ma mica si se arunca in pamantul putin umezit in prealabil. Cutitul trebuia sa stea infipt in pamant la doua degete distanta, fara sa se sprijine de nimic lama sau manerul. Si erau destul de multe felui in care puteai arunca cutitul. Cand greseai urma randul celuilalt. Erau tipuri de aruncari in care iti puneai si degetele in pericol si uneori terminam zgariati. Erau destule reguli la acest joc, la care Ionut se oftica la maxim si de multe ori terminam luandu-ne la bataie, sau certati, sau eu cu capul spart ca Ionut era cel mai de temut aruncator de pietre din cati am cunoscut. Era de fapt singurul dar cel mai bun si cel mai activ si nimerea destul de des capul meu. Am avut capul spart cam de vreo 5 ori din cauza pietrelor lui, dar supararea nu putea tine mai mult de o saptamana, moment in care el isi cerea scuze si spunea ca-i pare rau si ca nu mai face. Micul David care arunca bine cu pietre nu ma tintea numai pe mine la nervi ci pe toata lumea. Insa in fratele lui mai mare In Gioni ii cam era frica sa arunce mai sus si arunca numai la picioare, cel mult la sold. Oricum Gioni il alerga si il batea, momente in care Ionut facea crize si atacuri de panica, si incerca sa gaseasca pietre. In curte la el Noroiul era in sa mare pe timp ploios asa incat mergea aproape pe vine in cautarea pietrelor pe care nu le gasea.

Read More

Amintiri din copilarie -> Ursu' cainele blond

Capitolul 1

Ursu'

Sa fi avut cam vreo 4-5 ani cand l-am cunoscut pe Ursu', cainele bunicilor. Nu-mi mai amintesc de prima intalnire cu el, dar cam pe la varsta aceea trebuia sa fie ca de atunci am inceput eu sa fiu dus mai des pe la tara. E destul de ciudat cum cainii acestia care sunt paznici de ani buni ai unei curti si slujitori buni ai unor oameni cu care s-au obisnuit de cand erau mici, fac diferenta intre un pui de om strain si un pui de om de-al casei. Asa era si Ursu' un caine destept, frumos si blond. Desi avea parul lung cam de vreo 10 cm si umbla prin toata ograda, laolalta cu gainile si alte vietuitoare ale ograzii care faceau mizerie si praf, Ursu' era cainele curat care se respecta si care isi mentinea blana curata precum a unei pisici. Avea la dispozitie cam toata ograda care masura cam 20 de metri lungime si vreo 10 metri latime, fiind legat cu un lant lung si el de vreo 6 metri, pe o sarma ce strabatea ograda pe deasupra, pe diagonala. Desi nu-mi aduc aminte cum a inceput relatia mea de "prietemie" cu Ursu' imi aduc aminte ca ma lasa sa-i fac aproape orice, stand nemiscat si uitandu-se la mine cu ochii lui mari si umezi. Avea insa o regula pe care o respecta intotdeauna si pe care eu il intaratam de obicei sa o aplice. De fiecare data cand ii atingeam nasul umed, el dadea cu limba si se lingea ca si cum l-as fi murdarit. Nu l-am vazut niciodata sa nu se linga pe bot dupa ce il atingeam. Asta era regula lui de aur, o regula care ii facea nasul lucios si rece de parca abia ar fi baut apa. Era un catel rabdator care astepta la fel ca si noi in special masa de seara care era si cea mai bogata dintre toate si pentru noi si pentru el. Nu facea mofturi la nimic si manca cu aceeasi pofta si painea si mamaliga si oasele. Daca dupa ce ne asezam la masa in casa, intarziam prea mult, incepea sa latre ca semnal ca e cazul sa ii dam si lui. Dar asta numai dupa ce aveam noi timp sa mancam, sau uneori in zilele cand mancam mult prea tarziu. Cand ii duceam sa manance era foarte bucuros si mai ca m-ar fi dat jos ca sa-i dau sa manance lui primul si nu celuilalt catel. Il duceam la locul in care manca de obicei, pe niste scari ale casei care coborau direct in ograda. Scarile erau de beton, dar nefolosite, asa ca nu il deranja nimeni acolo. Obisnuiam sa-i rup painea in dumicati ca sa nu se chinuie sa o rupa, dar nu aveam voie sa ma ating de ceea ce ii dadusem deja ca ma maraia. Era singura ocazie cu care ma maraia, ca nu suporta sa i se ia mancarea din fata. Daca in timp ce manca, ii cadea vreun dumicat de paine sau mamaliga sau vreun os cobora treptele si se ducea sa-l ia ca nu cumva sa il fure vreo gaina. De cele mai multe ori faceam diferenta intre el si cateaua Leslie care statea legata intr-un colt, la doi pasi de locul unde manca Ursu', si ii dadeam cainelui mai multe oase, caci el era preferatul meu. Ursu' mai avea un tabiet pe care nu-l incalca nici de era sa moara de sete, cel putin in anii lui de tinerete, acela de a nu bea apa din acelasi loc cu pasarile ogradei. Orice s-ar fi intamplat el nu ar fi baut apa de acolo. Ne anunta printr-un latrat constant in cazul in care nu mai avea apa in castronul lui. De multe ori ma jucam cu Ursu' si incercam sa-l fac sa imi aduca batul inapoi, dar nu reuseam. Era prea puturos pentru asta, sau prea batran si nu-i mai ardea de asa ceva, pentru ca eu l-am cunoscut intr-un moment cand avea cam 10 ani. Cand nu aveam ce face ma duceam si stateam de vorba cu el, apoi il luam de picioarele din fata si i le puneam pe umerii mei, ca era un catel destul de mare. Nu stiu daca era de rasa sau era corcit, dar aducea cu un caine ciobanesc. Il luam de picioare si il leganam in stanga si indreapta pe cantecelul cu elefantii (un elefant se legana, pe o panza de paianjen...) Nu stiu daca-i placea sau nu, dar nici nu dadea semne ca nu-i place si sa fuga sau sa se traga din mainile mele. Cand erau ai mei plecati la lucru la camp, il rasfatam cu cei placea lui mai mult. Ori oua prajite, ori jumari in untura si cu paine, ori cartofi prajiti sau altceva ce imi preparam eu pentru mine. In zilele astea avea parte de un tratament special, ca altfel bunicii nici nu ar fi vrut sa auda sa dea oua prajite la caine. Asta era secretul nostru si Ursu' nu sufla o vorba cand veneau de la camp. Seara cand se intorcea vaca Joiana de la pascut, Ursu o astepta la gard si o latra, dar cred ca o latra mai degraba ca sa se duca spre el decat ca sa o sperie sau altceva de genul aceste, fiindca uneori Joiana apuca sa se duca langa gard si sa stea cu botul in gardul de plasa de sarma. Atunci Ursu' nu mai latra si o mirosea, de parca ar fi fost o posibila pereche a lui. Apoi dupa ce o mirosea si Joiana pleca in grajdul ei, Ursu' se calma si nu o mai latra, doar stand in loc si urmarind-o cu privirea. Poate ca era indragostit de ea, intr-o dragoste imposibila, sau poate ca-i placeau blondele, ca si Joiana era tot blonda. Altfel ar fi avut ocazia sa se dea la Leslie care era in aceeasi ograda cu el, dar nu stiu din ce motive nici macar nu se bagau in seama, sa se miroasa, sa se joace, sau sa faca altceva impreuna. La cat de mult l-am cunoscut pe Ursu' mi-am dat seama ca era un catel destept, poate chiar mai destept decat lasa sa se vada, care din cand in cand simtea nevoie sa puna deoparte cate un os sau cate o bucata de paine, care nu ma latra cand intram pe poarta in curte desi nu ma putea vedea si care latra pe toti necunoscutii care intrau chiar si fara sa strige inainte la poarta, si pe care deasemenea nu-i vedea pana nu se apropiau. Acesta a fost Ursu' cainele bunicilor, care mi-a facut copilaria mult mai frumoasa in acea perioada, decat am reusit eu acum sa povestesc despre el si despre amintirile alaturi de el; acesta a fost Ursu' care a murit de batranete si de care mi-a parut rau de tot.

Read More

6 decembrie 2010

In noaptea de 6 decembrie 2010 am lucrat de noapte, adica am intrat la munca pe 5 decembrie seara si am iesit pe 6 decembrie dimineata. Dupa bugetul restrans, am luat putin suc ca sa servesc colegii de la munca, ca asa e si frumos si asa se obisnuieste la noi la serviciu. Cu parere de rau am mers la serviciu, ca am simtit eu ceva in neregula de cum am plecat de acasa, cum ca mos Nicolae nu o sa-mi lase niciun cadou, pentru ca nu ma gaseste acasa. Daca un copil nu doarme la ora aceea inseamna ca nu e cuminte, asadar nu primeste cadou. Asa mi s-a intamplat si mie si nu am primit cadoul a doua zi cand am ajuns acasa. M-am bagat in pat si am adormit instant. Cam pe la ora 16:00 m-am trezit. Am sunat-o pe Adriana ca sa vina pe la mine sa bem un whisky cu cola, apoi un prieten si cu prietena lui si a mai fost si fratele meu. Am mers apoi toti la sala sporturilor, unde a fost amplasat anul acesta "oraselul copiilor", cu cateva cotomedii in el si alea improvizate si cu multe pericole in spate. Ne-am dat totusi in masinutele busitoare, care sunt putin mai sigure decat alte chestii care te invart pe sus, ne-am simtit bine si fiindca era frig, am mers sa bem cate ceva la caldurica in localul de la Kirita. Chelnerito-barmanita sau ce functie ocupa fata tanara si frumoasa foc care se oupa de localul acela se tot uita la mine si zambea din cand in cand, in ciuda fratelui meu care imi zicea ca el o stie de mult de cand tot merge pe acolo si ca pe el nu prea il baga in seama. Poate ca fata are gusturi mai finute zic eu, sau poate ca m-a mirosit ca-s sarbatoritul si ca am banul pe mine si de aceea numai eu comandam bauturile. DE fapt am facut mai mult decat o comanda simpla, ca pe durata prepararii comenzii, am tot intretinut atmosfera cu glume pe care ea le gusta din plin. Nu am urmarit nimic special, chiar daca fata era pe gustul meu, pentru ca am totusi niste principii pe care nu vreau sa le incalc uneori. Cand m-am intors acasa, am fost prea obosit ca sa mai fac bradul asa ca m-am bagat la somnic ca eram inca obosit.

Read More

4 decembrie 2010

Ora 01:07 m-am pus în pat după ce am ajuns de la serviciu, şi după ce am stat la calculator ca să-mi scot nişte date necesare zilei de azi. La 06:30 m-am trezit puţin speriat crezând că e târziu, dar m-am uitat la ceas şi m-am liniştit. Am mai adormit puţin până la 07:00 când m-am trezit şi m-am apucat să mă pregătesc de plecare la Bucureşti. Puţin obosit din cauza că de câteva zile sunt în urma cu somnul şi din cauza că am dormit cu grijă, am început să mă spăl pe ici pe colo, să-mi rad părul de pe faţă, şi să mă îmbrac. La 07:50 am plecat de acasă, cu sora mea şi soţul ei. Ea merge să facă nişte analize. Eu am un aşa zis casting, ca urmare aplicării la un anunţ de angajare găsit pe e-jobs. La 09:20 am ajuns în Bucureşti, în cartierul Berceni, la centrul medical. Încă nu am scăpat de aici şi s-a făcut 11:00. La 12:00 am castingul în zona şoselei Ştefan cel mare. Nu ştiu în ce va consta
castingul, dar ştiu că la finalul lui dacă voi fi acceptat, voi fi folosit ca figurant, în realizarea reclamelor, filmelor şi emisiunilor TV. Mi-ar plăcea să mă accepte. Am mai filmat pentru o reclamă şi mi-a plăcut. Ar fi de asemenea şi o sursă suplimentară de venit. La urma urmei orice bănuţi sunt bine veniţi, atunci când lucrezi pe bani puţini şi la un loc de muncă, destul de instabil pentru ziua următoare. Nu poţi şti când ai nevoie mai mare de bani şi nimeni nu te poate ajuta sau nu vrea. Aceşti bani ar putea pica bine, sau ar putea să mai pun şi eu deoparte pentru zile negre. Dacă tot am aşteptat în maşină, am făcut ceva ca să treacă timpul mai uşor. Mi-am legat şireturile într-un mod inedit, şi le-am făcut din două culori, astfel că funda este jumătate albă şi jumătate neagră. Acum am şi eu ceva mai ciudat pe mine aşa cum au cei mai mulţi dintre tinerii bucureşteni. Este 11:20 si ploaia nu se mai opreste. Ba parca ar pica cu mult mai multa inversunare. Plecam in sfarsit de la analize si setam gps-ul pe adresa unde trebuia sa ajung. Nu stiu din ce motive gps-ul nu a oprit unde ar fi trebuit sa se opreasca, si a continuat sa dea indicatii. Eu insa care mi-am dat seama ca am cam trecut i-am spus cumnatului meu sa ma lase acolo. Am mers cam 200 de metri prin ploaia deasa si am ajuns la adresa cautata. Acolo mi s-a explicat ce as avea de facut daca accept si mi s-au facut cateva poze dat fiind ca am si acceptat propunerea. Apoi am mers direct la metrou si l-am luat catre gara, de unde m-am si urcat in acceleratul care pleca in cinci minute. In tren am dat de niste tipi care au venit la mine sa-mi vanda plasturi, marcare si un cojocel, al carui pret a scazut la "bursa" de la 120 de lei la numai 60. Asta da chilipir, dar oricum nu l-am luat. Am mai stat de vorba si cu un nene care zicea ca vinde prin Bucuresti baloane si alte jucarioare pentru copii. Mi-a spus ca facuse 30 de lei pe ziua respectiva. Daca nu m-a mintit chiar era putin, dar tot el mi-a spus ca in zile bune castiga pana la 200 de lei. E drept ca ziua asta prea a fost cu ploaie din belsug, asa ca piticii care isi doreau baloane, probabil erau la caldurica in casele lor. Am ajuns in cele din urma la Ploiesti. Merg in gara ca sa astept troleul, dupa ce tocmai il vazusem pe cel de dinainte plecand. Oricum cred ca a fost bine ca l-am pierdut, ca am avut o surpriza frumoasa. M-am intalnit cu prima mea iubire adevarata si marea mea dragoste, asa cum nu am mai avut. Era Tatiana, singura fata pe care am iubit-o pana acum. Nu mai vorbisem de cateva luni bune, iar ultima data discutasem putin pe messenger. De vazut era cam un an de cand nu ne mai vazusem. Am stat de vorba cu ea in troleul care a venit, si am mers impreuna cu ea pana in Kaufland sa ne facem cumparaturile. Eu mi-am luat o sticla de cola si niste floricele de facut la microunde, pentru ca urma sa ma intalnesc cu Adriana. Dupa ce am lasat-o cu taxiul pe Tatiana in fata la Balif, am mers acasa. Am sunat-o pe Adriana sa vina pe la mine, dar tot la ora aceea venise si fratemiu acasa cu niste prieteni. Ne-am apucat sa jucam table. L-am condus cu 2-0 pe Nistor, apoi i-am lasat o partida drept mart desi nu era, a venit si Adriana intre timp, care nu ne-a mai lasat sa terminam ultima linie si ne-a stricat jocul, pe care eram pe cale sa-l castig. Am mers apoi in camera mea, unde am vizionat un film cu papusa ucigasa "Ceachi". Dupa doua ore de stat la mine am mers la Banzai unde am baut o ciocolata calda cu multa frisca si unde m-a luat si somnul. Am stat de vorba aproape doua ore si acolo, iar ceasul se facuse aproape de ora 22:00. Tot azi mi-am gasit si sofer de taxi, pe care o sa-l sun cu prioritate de acum inainte. I-am zis ca l-am ales, desi nu am un motiv anume pentru care am facut-o. Acum urmeaza sa plec la munca. Sa vedem cum o sa ma oboseasca si munca dupa o zi fara somn si dupa mai bine de 24 de ore cumulate de nesomn.

Read More

Astazi ma cheama Nicusor!

Ma cheama Nicusor azi. Chiar daca este primul nume, majoritatea cunoscutilor ma striga Adi. Ambele nume imi plac si raspund la fel de bine la ele. Nicusor mi s-a spus la gradinita, apoi tot Nicusor mi s-a spus si la scoala primara, apoi la generala si in cele din urma la liceu. Acum de asemenea la serviciu mi se spune tot Nicusor. Inseamna ca numele asta mi se potriveste mai bine, sau e mai pe placul oamenilor noi care ma cunosc. Nu stiu care e regula dupa care alegi numele de adresare al unui om care are mai multe nume, dar stiu ca in majoritatea cazurilor m-am recomandat ca fiind Nicusor Adrian, iar oamenii au preferat sa-mi spuna Nicusor. Si cu toate acestea am foarte multi cunoscuti care ma stiu si ma striga Adi, Adrian sau Adita.
Ziua de azi vreau sa o serbez cu cativa colegi de liceu. Asta daca vor raspunde invitatiei mele de ultim moment, pentru ca ideea mi-a venit noaptea cand eram la serviciu asa ca nu am avut cum sa-i anunt din timp. Acum ma duc sa dorm ca sa fiu proaspat pentru mai tarziu. La multi ani mie!

Read More

Amintiri din copilarie -> Despre rudele de la tara

Capitolul 1

Rudele de la tara

Când mergeam la ţară după o lungă perioada, eram tare bucuros. Ajungeam în casa şi deja începeam să-i caut pe bătrâni, că de cele mai multe ori nu îi găseam înăuntru, ci în grădina sau în ogradă. Mamaie era o femeie cu tenul si pielea zbârcite din cauza muncii, căci ani prea mulţi nu avea în perioada aceea. Mică de statura şi adusă puţin de spate, făcea treabă în curte şi în ogradă de dimineaţa şi până seara fără să pe vaite prea mult. Îi plăcea să muncească şi îi părea rău uneori că se termină ziua si nu apuca sa faca tot ce si-a dorit. Îi plăcea să meargă lucrurile aşa cum le stabilea, şi găsea timpul necesar să se uite şi la televizor seara la serialul pe care îl urmărea. Tataie era jumătatea aproape perfectă pentru ea. El făcea treburile mai grele, deşi mamaie încerca să îl menajeze pe cât posibil. El era responsabil să aducă apă, şi să facă curat la animale, iar iarna cu tăierea lemnelor şi întreţinerea focului. Tot el mergea şi cu cireada de vite de două ori pe luna când venea rândul. Unchii mei care locuiau cu bătrânii, erau angajaţi la firme de construcţii şi lucrau de obicei pe şantiere, venind acasă la sfârşit de săptămână sau o data la două săptămâni, în funcţie de cât de departe aveau lucrări. Ambii fumau, lucru care nu îmi plăcea deloc, mai ales că seara fumau în casa. Mitu era cel mai mic şi era un bărbat calm, pe care cu greu îl puteai enerva. Destul de slab din cauza celor două pachete de ţigări pe care le dădea gata într-o zi, şi cu un aspect neîngrijit, nu dădea semne cum că şi-ar dori ceva anume de la viaţa. Nicu în schimb era un bărbat mai cumpătat, blond cu ochii albaştri şi la fel de slab ca şi Mitu, ştia ce vrea de la viaţa şi tindea către mai mult. Când se întorcea de la muncă, avea grijă să aducă pâine şi câte ceva dulce pentru părinţi şi pentru cei ce se mai iveau pe acolo. Avea simţul umorului destul de dezvoltat şi în zilele lui bune îţi povestea aşa multe lucruri la care râdeai într-una. Îi plăcea să muncească şi nu îl auzeai vreodată să pe vaite că nu mai poate şi că nu mai face sau că nu vrea. Semana cu mamaie din acest punct de vedere iar din pucnt de vedere al caracterului semana mai mult cu tataie. Avea initiativa in toate si arata ca se pricepe la toate lucrurile. Pe lângă faptul că pe pricepea la multe şi nu întorcea spatele de la nicio muncă, se mai pricepea şi la tuns, mulţi întrebându-mă chiar şi pe mine dacă s-a întors Nicu acasă şi să îi transmit să treacă să îi tundă şi pe ei. Acestea erau rudele de la ţară, mamaie mai având pe lângă cei doi băieţi, încă unul însurat la Ploieşti care stătea pe stradă cu mine şi o fata care pe vremea aceea stătea în Ploieşti. Şi mama era tot fata ei, fiind al doilea copil ca vârstă dintre cei 5. In sat familia arata destul de unita si la locul ei si chiar asa era si in interiorul ei. La fel cum se vedea din afara. Un mare "blestem" avea insa, de a fi vecini cu rudele lui tataie. Acei coate goale, care furau din cand in cand de pe la vecini cate un pui, cate o gaina sau cate ceva de prin gradina. Destul de greu cu astfel de vecini, de care se fereau cat de mult puteau vitand sa lase curtea goala. De fiecare data cand mergeau la camp sa sape sau sa culeaga, cineva trebuia musai sa ramana acasa sa "pazeasca" sau altfel cine stie ce pagube ar fi fost in lipsa lor. Si cum paza buna trece primejdia rea, eu eram cel care ramanea cu ograda in grija si curtea in paza cand ei trebuiau sa mearga la lucratul pamantului. Mergeau la 18 km distanta. De obicei se duceau cu caruta, drumul pana acolo durand cam doua ore. Asa ca plecau cu noaptea in cap, cel tarziu ora 6, iar eu ramaneam de obicei acasa pana seara pe la orele 19:00-20:00 cand se intorceau ei. Aveau pretentia sa stau in curte si sa nu plec pe departe, ca sa nu avem parte de musafiri nepoftiti. Aceste amanunte insa le voi dezbate pe larg intr-un episod viitor.

Read More