Capitolul 1
Alte activitati la pascut si cateva lucruri despre joiana
Aventura cu taurul cel mare, a fost singura de genul acesta, restul excursiilor, aşa cum le numea tataie, fiind fără astfel de evenimente. Am prins şi de vreo două ori ploaie pe deal, fără să am unde mă ascunde. Pe una dintre ele o tin minte mai cu seama, din cauza duratei si a frigului ce ma cuprinsese. Era ploaie cu stropi mici dar deşi, iar uneori rafalele de vânt mă descopereau de tot, luându-mi pelerina şi lăsându-mă pradă ploii. Mă dureau genunchii de cât stătusem pe vine ca să nu mă ud la fund, iar dacă mă ridicam în picioare, toată apa de pe pelerină se scurgea pe pantaloni. Eram ud şi înfrigurat dupa cateva ore de stat sub pelerina şi abia aşteptam să merg acasă la căldură. Dar din păcate era una din zilele acelea lungi şi interminabile. Tin minte ca seara cand am plecat spre casa mi-am luat incaltarile in picioare si am mers descult in noroiul care imi trecea de glezne la cat de mult plouase toata ziua. Intepaturile cu care m-am ales, nu si-au atins scopul pe moment, prioritatea mea fiind sa ajung acasa cat mai repede. Norocul meu ca vacile au fost ascultatoare si nu mi-au dat batai de cap, ca la cat de infofolit era si cu atatea lucruri asupra mea (plasa cu lucruri, batul si incaltarile) numai de alergat dupa ele nu mi-ar fi ars. Mamaie ma astepta ingrijorata ca am stat toata ziua in ploaie si frig. Iar cum am ajuns acasa m-am spalat pe picioare cu apa de ploaie care era stransa prin toata curtea in ce recipiente au avut la indemana (apa de ploaie e foarte pretioasa la tara mai ales vara). Chiar daca era rece, asta nu mai conta, caci oricum picioarele mele fusesera sclavele naturii. Dupa ce m-am spalat am mers direct in pat, invelindu-ma cu plapuma fara cumva sa las vreo parte a corpului descoperita.
In conditii normale insa, pascutul vacilor era chiar interesant. Dealurile pe care pasteam vacile gazduiau tot felul de lucruri interesante pe care le puteam studia, admira sau face. Inspre padure aveam o priveliste minunata pe care o scrutam mereu cu privirea, incercand sa localizez ca pe o harta drumul pe care il faceam de obicei prin padure. De acolo de pe culmile dealurilor vedeai la scara mai mica toate locurile prin care trecusei pana sa ajungi pe deal. Padurea se deosebea de asemenea in doua parti si cu copaci mai rasariti ici colo. Plutele imense de la inceputul puietilor (padurea de copaci tineri) pazeau padurea iar de acolo de pe dealuri se vedeau coroanele lor ca niste coarne. Cand era liniste imprejur, se auzeau fosnetele padurii la bataia vantului, iar alteori se auzea un ciripit continuu de parca toate pasarile comunicau intre ele. Era o senzatie deosebita sa localizezi de acolo de sus fiecare copac de la marginea padurii, pe care-l cunosti mai bine, sau in care te-ai catarat, sau sub care ai luat masa, sau sub care te-ai intins sa te recreezi sau sub care te-ai adapostit de ploaie. Apoi dealul avea unele locuri detinute de sateni, dar neimprejmuite, din care mancam prune garlanoase, sau mai gaseam uneori meri, mure sau fragute in desisuri. Toate astea insemnau pentru mine poate mai mult decat o friptura bine facuta. Era genul de mancare pentru care nu trebuie sa platesti, iar eu adoram asta inca de pe atunci. Uneori chiar tataie imi aducea mure sau alune, dupa perioadele in care disparea de langa card. De fapt el asta facea cand era pelcat. Mergea ori pana la padure sa-si puna deoparte in locuri de el stiute cate-un lemn mai gros pe care sa-l ia la plecare acasa pentru foc, fie mergea sa adune ciuperci sau bureti, ba mure sau alune ba cine stie ce mai facea el pe acolo. Cat timp lipsea el eu numaram cardul destul de des ca sa nu am surprize. Se mai intampla uneori sa dispara cate-un vitel sau sa ramana in urma. De obicei viteii se rataceau sau ramaneau in urma nefiind invatati cu cardul sau fiind poate doar neascultatori. Si mai stiu o vaca ce era mai obraznica decat toate, chiar si decat taurul cel mare. Era o roscata caramizie, cu un corn rupt pana la jumatate si celalalt intraptat in jos. Era urata si neascultatoare si de aceea o incasa zdravan de la noi, ba de la fratemiu, ba de la tataie care o ciomagea ori de cate ori o prindea ca da iama in vreun lan de porumb. Dar tot nu se invat minte asa incat primea cea mai multa bataie dintre toate. Cred totusi ca pofta de porumb era mai mare decat teama de bataie, sau ca bataia nu era de ajuns sau nu la intensitatea necesara, care sa o determine sa nu mai repete nazdravaniile. Si Joiana noastra se inhaitase intr-o vreme cu ea, dar si-a lepadat repede obiceiul dupa ce a incasat-o bine de la tataie. Dealul era destul de greu de urcat, mai ales in prima parte cand trebuia sa trecem prin desisul de arbusti si maracinisuri, sau pe langa aglomeratiile de catina, tot niste maracini dar mai ingrozitori si mai usturatori, care nu te zgariau atat de tare pe corp, pe cat te patrundeau de tare prin incaltari in talpa. Tot de acolo de pe crestele dealurilor se vedea si satul comuna Iordacheanu, pe care la fel il observam cu privirea, tintind si marcand locurile cunoscute. Mai obisnuiam sa ma uit pe cer minute in sir la configuratia norilor albi purtati e vant care isi modificau forma succint, capatand felurite forme si marimi risipindu-se apoi in mai multe farame, sau adunandu-se toate bucatile intr-una mare care lasa urme sub forma de umbra pe dealurile invecinate sau pe padure. Era o privire panoramica a cum se formeaza umbra. Imi placea sa vad "live" locuri insorite si locuri umbroase in mai multe locuri deodata. Daca ma uitam in zare vedeam aceste bucati ca pe piesele unui puzzle. Uneori tanjeam dupa umbra, cand o vedeam pe alte locuri, altadata tanjeam dupa soarele care ranjea la mine de pe alte platouri, dar nu vroia sa ma mangaie cu razele lui, lasand vantul sa ma infrigureze. Asta era in special dimineata, cand pana si padurea era fumeganda. (se ridica aburul de dimineata). Si dupa toate acestea venea si seara cand asteptam momentul in care tataie dadea semnul ca vom pleca in pastere catre casa. De la aceasta hotarare stiam ca in cel mult o ora si jumatate voi fi acasa.Cam atat dura cel mult drumul inapoi, care in mod normal era cam de o ora si jumatate de acolo de pe deal, in functie de cat de departe eram. Dar in functie de evenimentele de pe drum se putea prelungi, deoarece se putea intarzia cand coboram la valcea si vitele se adapau iar apoi le era lene sa ma iasa din noroi, sau mergeam mai incet sa nu ne suprapunem cu vreunul din celelalte 2 carduri, sau cu cardul de capre. Seara erau vacile mai neascultatoare decat in timpul zilei, caci nu mai erau concentrate nici sa manance si nici nu se grabeau cumva sa ajunga acasa. Asa ca uneori isi faceau de cap si se abateau intr-o vale plina de noroi si tufisuri, unde nu sufeream deloc sa le urmaresc, sau in vreun lan de porumb care nu era imprejmuit sau cine stie pe unde se mai aventurau, de dragul de a fi fugarite si atinse cu batul. De asemenea la drumul de intoarcere era si pofta lor nebuna de a se usura. Parca era mai bine pe drumul dintre case decat pe drumul de la padure pana in sat, asa ca ulita devenea pe alocuri un camp minat cu balega, care ne deranja pe noi cand ne jucam fotbal sau altceva in timpul zilei, asa ca trebuia ca cineva sa-si ia lopata si sa le indeparteze. Dar asta nu era tot in atributia vacarilor de serviciu. Mergand printre case incepeam sa strigam la fiecare familie sa-si deschida poarta, pentru ca unele vaci nu ar fi vrut sa se opreasca in ruptul capului si mergeau mai departe de parca ar fi avut in program o iesire la bar. Asa ca fiecare familie trebuia anuntata prin strigate ca i-a venit vacuta sau vacutele acasa. Cand una depasea curtea de care apartinea, trebuia intoarsa din drum, asa ca se crea o mic ambuscada intre celelalte, fugind care incotro vedea cu ochii. Pana la curtea noastra Scapam de aproape doua treimi dintre vaci, tataie urmand sa le duca pe restul pana la curtile de care apartineau. Iar eu ma opream acasa, ma duceam sa leg vaca. Joiana se mai oprea uneori sa bea din apa de ploaie desi avea pregatite doua galeti pentru ea cu apa curata de fantana. Probabil ca nu-i placea apa aceea la fel de mult ca cea de ploaie, dar eu trebuia sa o indrum catre galetile ei. Apoi o duceam in grajd si o legam cu lantul de gat, dar sa nu se sperie nimeni ca lantul nu era strans de gatul ei ba era chiar foarte larg si nu cred ca o jena foarte tare. Apoi ii inchideam fereastra ca sa nu traga curent si usa deasemenea, iar Joiana trecea la felul doi care consta in fan, lucerna sau mohor adus de la lanurile de porumb. Uneori facea abuz de bunatatea calului cu care impartea grajdul si manca intai din partea lui, ca sa aiba ea mai mult de mancat. Din cauza aceasta s-a si ales o data cu o julitura zdravana pe nasul ei cel mare si umed. O muscase calul probabil ca invatatura de minte. Si totusi cred ca fusese la nervi caci altfel se intelegeau bine. Ma gandesc ca de la Joiana invatase calul sa stea jos noapte si nu in picioare. De obicei caii se tolanesc de tot cu picioarele intinse dar Gica (asa il chema pe calul negru) invatase sa stea cum ar veni pe genunhi, de fapt cu picioarele indoite de la genunchi exact asa cum statea Joiana. Datorita culorii galbene (Semana cu cea din fotografia de sus si la culoare si la coarne) aproximativ ca cea a cainelui Ursu eu ii spuneam vacii Ursoaica,( dar de fapt pe e o botezase Joian din cate imi amintesc eu. Era o vaca batrana cand am cunoscut-o si cativa ani mai tarziu a ajuns la abator, dar nu inainte de a ma invata si eu sa o mulg. Am avut de cateva ori ocazia sa o mulg, activitate care era destul de dificila, migaloasa si dura cam 20 de minute de dat din degete asa de mult incat ti se puneau carcei. Norocul meu era ca Ursoaica nu dadea foarte mult lapte, spre dezamagirea bunicilor mei. Dadea intre 10 si 15 litrii de lapte pe zi care erau insa destul de putini. Dar asta era din cauza varstei inaintate spunea mamaie. Pe Ursoaica am si asistat-o o data la o nastere. De fapt nu la momentul acela ci dupa actul in sine. Nu mai tin minte foarte bine momentul. Stiu ca fusese mutat calul zilele acelea ca sa poata fata in liniste Ursoaica. Tataie ca de obicei a fost pe post de Moasa la nasterea vitelusei. Stiu ca m-a chemat la un moment dat in grajdul care era destul de plin de sange si m-a pus sa-l ajut la tinerea vitelusei. Era foarte grea si nu se impiciorogase. Forta mea care aproape lipsea in comparatie cu greutatea vitelusei care abia nascuta avea de doua ori si jumatate mai multe kilograme decat mine. Eu trebuia sa o tin de partea din spate sa nu cada, in timp ce tataie o indruma cu botul catre ugerul Joianei. Nu stiu de ce trebuia facuta activitatea aceasta imediat dupa nastere, dar stiu ca a fost foarte dificil sa o tin si ma umplusem tot de lichidul lipicios care se afla inca pe vitelusa. Dupa ce s-a impiciorogat mai bine tataie a frecat-o cu malai. Acest lucru se face pentru ca vaca sa-si linga vitelul si astfel sa-l curete. (De aici si vorba "te-a lins vaca-n cap", cand vine vorba despre freza unui barbat). Asta a fost o premiera pentru mine si o experienta de viata frumoasa.
