Teodora Enache-Concert de jazz- Ploiesti 14 februarie 2011- Toma Caragiu

Am ajuns si la jazz. Cu bunavointa si din pricina bolnavicioasei Mihaela care nu a putut ajunge la concertul de jazz din cauza unei raceli banale, care pentru ea inseamna mai mult decat o raceala banala. Asadar mi-a cedat biletul ei si am mers sa vad si eu care este treaba, care, cum si in ce fel. Concertul cu incepere la ora 19:30 m-a prins de fapt pe drum ca nu mi-am permis sa merg cu taxiul si am luat troleibuzul care s-a miscat el repejor dar nu indeajuns incat sa  ajung eu la timp. Am ajuns cu 15 minute dupa ora de incepere programata. Tipa de rupea biletele la intrare imi spune ca degeaba merg ca sala e plina. Nu mai fusesem pana atunci acolo asa ca am replicat: -Am bilet! La care domnita de vreo 40-50 de ani imi spune: -Oi avea tu bilet dar a venit mai multa lume decat se astepta!
- De ce ? S-au vandut mai multe bilete decat locuri in sala? (intreb eu inocent, dar putin intepator)
-Nu, s-au dat multe invitatii si de aceea e sala mai plina decat de obicei.
Merg in cele din urma catre sala, fara sa trec pe la garderoba fiindca nu stiam daca se plateste sau nu. Nici acum nu stiu dar cred ca se cam plateste chiar si acolo, cel putin asa ar fi normal.Nu am nimerit sala din prima caci era si intuneric si era si prima oara cand mergeam acolo si nu era nimeni in preajma pe care sa intreb. Asa ca am dat intr-o nu stiu ce sala, in care nu am intrat cu totul ca m-am gandit ca e "wrong way". Apoi se aude o voce nu stiu de unde care spune: "-nu pe acolo, mergi in dreapta!"
Am dat apoi de sala cu pricina care nu era arhiplina decat pe locurile in scaune. Dar se mai putea sta lejer si in picioare. Asa ca mi-am gasit locul langa un calorifer ce ardea undeva la vreo 45-60 sau mai mult cine stie, pe care am stat pe cat posibil cu funduletul meu rece, dar care s-a incalzit instant. Apoi am dat geaca jos si mi-am pus-o la spate, tinand-o cumva suspendata de teama sa nu se aprinda cumva de la caldura aceea emanata de calorifer, in cazul in care intra in contact direct. Apoi m-am concentrat putin pe ce spune prezentatorul concertului. Acesta vorbea cu o  dictie destul de buna si spunea cuvinte mari despre o Teodora Enache (despre care eu nu mai auzisem pana acum doua zile- sunt prea mic pentru asta) care este un mare jazz-women sau cum se spune. A mai vorbit despre colaborarile ei, despre ce spun ceilalti oameni din lumea jazz-ului si nu numai despre ea, si multe altele, care au dus ceasul la ora 20:00. Asadar o jumatate de ora scursa din concert, 15 minute la care eu am fost prezent si la care m-am plictisit chiar si ascultand informatii nemaiauzite pana atunci. Ma intreb cum oare se simteau cei care erau acolo si cunosteau toate lucrurile pe care le indruga nea omul acela. In fine este prezentata si Teodora , alaturi de cei doi oameni orchestra, un chitarist si un contrabasist. Teodora spune cateva cuvinte care ma emotioneaza chiar si pe mine care nu eram un fan al ei si care rup ropote de aplauze in toata sala. Apoi incepe: '-Sometimes i'm happy, sometimes i'm..."
un inceput bun fata de ceea ce urma si nu avea sa-mi mai placa. E drept ca fiecare e cu genul lui, dar eu mai am pana la 30 de ani cand o sa merg la un concert de buna voie ca sa stau pe un scaun sa  ascult muzica. Eu stiam ca muzica se  canta, se danseaza si se asculta. Dar aici am vazut niste oameni care o priveau mai degraba decat sa o asculte. Incercam sa vad pe cineva care fredoneaza macar prin miscarea buzelor ceea ce canta artistul preferat dar nu prea a fost asa. Nu am vazut pe nimeni sa faca asta, iar Teodora a continuat inca cateva propozitii de " ba ba da di bu bda ba da baba di bu bububububu" apoi a urmat contrabasistul cu sunetele grave" ding dang dung ding dang dung ding dang dung" inca cateva minute, intrerupt la un moment dat de Teodora cu un nou "- Sometimes i'm happy..." de data asta cu mai multa viata, probabil ca se incalzise suficient si trecuse si de emotiile vizibile de la inceput. Intr-un  final se termina melodia dupa aproximativ 7-9 minute, iar aplauzele incep din nou. Se schimba partitura, iar Teodora incepe din nou o alta melodie: "-Maaaaaayyyyy Rrromenssssss....." si alte aplauze  iar apoi inca cateva minute de babadadibu bubudubdubu, cred ca asta era improvizatie caci babadibubu-rile nu aveau o ordine exacta din cate am realizat, cred ca asta face magia jazz-ului. Improvizatia. Recunosc ca m-am dus total nepregatit acolo, dar am vrut sa vad atmosfera de la un astfel de concert ca sa nu mor prost. In timp ce ba badibu dubu era in toi eu imi aruncam ochii pe astpectul salii, pe cucoanele emancipate, pe alte aspecte ale salii si in special pe o cucoana care citea nelinistea din ochii (probabil ai) fiului ei. Era un tanar pe care il tot fixa cu privirea, parca il ruga sa mai stea, tanar care calarea de-a dreptul  caloriferul in spatele meu si care cred ca si-ar fi dorit sa plece de acolo sau sa stea pe un scaun, ceea ce imi doream si eu. In fine se termina si aceasta melodie si urmeaza una cu o incarcatura emotionala mai mare dupa cum Teodora o spune. Cateva acorduri si Teodora incepe a treia piesaAs mai fi stat putin dar doar daca as fi putut sta pe locul  atribuit biletului meu, dar nu vroiam sa deranjez pe nimeni avand in vedere ca am si intarziat cel putin 15 minute. Asa ca am fost baiat bun si cuminte si am plecat fara sa deranjez pe cineva. Iar ca o concluzie spun ca nu mi-a placut  notiunea de concert  de jazz in sensul in care am regasit-o  in acea seara. Era o atmosfera ca de teatru, ca de orice altceva dar nu ca de concert. Nu Teodora m-a dezamagit, care are voce nimic de zis, ci atmosfera pur si simplu plictisitoare. "- My Valentine...."  si din nou badabiduburi... am zis in gandul meu ca e momentul sa plec cand se va termina melodia. Si asa am si facut  in momentul in care s-a terminat melodia. Am plecat pe ropotele de aplauze ca sa nu deranjez.