joi, 16 decembrie 2010

Amintiri din copilarie -> Ursu' cainele blond

Capitolul 1

Ursu'






Sa fi avut cam vreo 4-5 ani cand l-am cunoscut pe Ursu', cainele bunicilor. Nu-mi mai amintesc de prima intalnire cu el, dar cam pe la varsta aceea trebuia sa fie ca de atunci am inceput eu sa fiu dus mai des pe la tara. E destul de ciudat cum cainii acestia care sunt paznici de ani buni ai unei curti si slujitori buni ai unor oameni cu care s-au obisnuit de cand erau mici, fac diferenta intre un pui de om strain si un pui de om de-al casei. Asa era si Ursu' un caine destept, frumos si blond. Desi avea parul lung cam de vreo 10 cm si umbla prin toata ograda, laolalta cu gainile si alte vietuitoare ale ograzii care faceau mizerie si praf, Ursu' era cainele curat care se respecta si care isi mentinea blana curata precum a unei pisici. Avea la dispozitie cam toata ograda care masura cam 20 de metri lungime si vreo 10 metri latime, fiind legat cu un lant lung si el de vreo 6 metri, pe o sarma ce strabatea ograda pe deasupra, pe diagonala. Desi nu-mi aduc aminte cum a inceput relatia mea de "prietemie" cu Ursu' imi aduc aminte ca ma lasa sa-i fac aproape orice, stand nemiscat si uitandu-se la mine cu ochii lui mari si umezi. Avea insa o regula pe care o respecta intotdeauna si pe care eu il intaratam de obicei sa o aplice. De fiecare data cand ii atingeam nasul umed, el dadea cu limba si se lingea ca si cum l-as fi murdarit. Nu l-am vazut niciodata sa nu se linga pe bot dupa ce il atingeam. Asta era regula lui de aur, o regula care ii facea nasul lucios si rece de parca abia ar fi baut apa. Era un catel rabdator care astepta la fel ca si noi in special masa de seara care era si cea mai bogata dintre toate si pentru noi si pentru el. Nu facea mofturi la nimic si manca cu aceeasi pofta si painea si mamaliga si oasele. Daca dupa ce ne asezam la masa in casa, intarziam prea mult, incepea sa latre ca semnal ca e cazul sa ii dam si lui. Dar asta numai dupa ce aveam noi timp sa mancam, sau uneori in zilele cand mancam mult prea tarziu. Cand ii duceam sa manance era foarte bucuros si mai ca m-ar fi dat jos ca sa-i dau sa manance lui primul si nu celuilalt catel. Il duceam la locul in care manca de obicei, pe niste scari ale casei care coborau direct in ograda. Scarile erau de beton, dar nefolosite, asa ca nu il deranja nimeni acolo. Obisnuiam sa-i rup painea in dumicati ca sa nu se chinuie sa o rupa, dar nu aveam voie sa ma ating de ceea ce ii dadusem deja ca ma maraia. Era singura ocazie cu care ma maraia, ca nu suporta sa i se ia mancarea din fata. Daca in timp ce manca, ii cadea vreun dumicat de paine sau mamaliga sau vreun os cobora treptele si se ducea sa-l ia ca nu cumva sa il fure vreo gaina. De cele mai multe ori faceam diferenta intre el si cateaua Leslie care statea legata intr-un colt, la doi pasi de locul unde manca Ursu', si ii dadeam cainelui mai multe oase, caci el era preferatul meu. Ursu' mai avea un tabiet pe care nu-l incalca nici de era sa moara de sete, cel putin in anii lui de tinerete, acela de a nu bea apa din acelasi loc cu pasarile ogradei. Orice s-ar fi intamplat el nu ar fi baut apa de acolo. Ne anunta printr-un latrat constant in cazul in care nu mai avea apa in castronul lui. De multe ori ma jucam cu Ursu' si incercam sa-l fac sa imi aduca batul inapoi, dar nu reuseam. Era prea puturos pentru asta, sau prea batran si nu-i mai ardea de asa ceva, pentru ca eu l-am cunoscut intr-un moment cand avea cam 10 ani. Cand nu aveam ce face ma duceam si stateam de vorba cu el, apoi il luam de picioarele din fata si i le puneam pe umerii mei, ca era un catel destul de mare. Nu stiu daca era de rasa sau era corcit, dar aducea cu un caine ciobanesc. Il luam de picioare si il leganam in stanga si indreapta pe cantecelul cu elefantii (un elefant se legana, pe o panza de paianjen...) Nu stiu daca-i placea sau nu, dar nici nu dadea semne ca nu-i place si sa fuga sau sa se traga din mainile mele. Cand erau ai mei plecati la lucru la camp, il rasfatam cu cei placea lui mai mult. Ori oua prajite, ori jumari in untura si cu paine, ori cartofi prajiti sau altceva ce imi preparam eu pentru mine. In zilele astea avea parte de un tratament special, ca altfel bunicii nici nu ar fi vrut sa auda sa dea oua prajite la caine. Asta era secretul nostru si Ursu' nu sufla o vorba cand veneau de la camp. Seara cand se intorcea vaca Joiana de la pascut, Ursu o astepta la gard si o latra, dar cred ca o latra mai degraba ca sa se duca spre el decat ca sa o sperie sau altceva de genul aceste, fiindca uneori Joiana apuca sa se duca langa gard si sa stea cu botul in gardul de plasa de sarma. Atunci Ursu' nu mai latra si o mirosea, de parca ar fi fost o posibila pereche a lui. Apoi dupa ce o mirosea si Joiana pleca in grajdul ei, Ursu' se calma si nu o mai latra, doar stand in loc si urmarind-o cu privirea. Poate ca era indragostit de ea, intr-o dragoste imposibila, sau poate ca-i placeau blondele, ca si Joiana era tot blonda. Altfel ar fi avut ocazia sa se dea la Leslie care era in aceeasi ograda cu el, dar nu stiu din ce motive nici macar nu se bagau in seama, sa se miroasa, sa se joace, sau sa faca altceva impreuna. La cat de mult l-am cunoscut pe Ursu' mi-am dat seama ca era un catel destept, poate chiar mai destept decat lasa sa se vada, care din cand in cand simtea nevoie sa puna deoparte cate un os sau cate o bucata de paine, care nu ma latra cand intram pe poarta in curte desi nu ma putea vedea si care latra pe toti necunoscutii care intrau chiar si fara sa strige inainte la poarta, si pe care deasemenea nu-i vedea pana nu se apropiau. Acesta a fost Ursu' cainele bunicilor, care mi-a facut copilaria mult mai frumoasa in acea perioada, decat am reusit eu acum sa povestesc despre el si despre amintirile alaturi de el; acesta a fost Ursu' care a murit de batranete si de care mi-a parut rau de tot.

Un comentariu:

  1. foarte frumos, ca de obicei!
    Crezusem ca ai uitat de amintiri sau ca le-ai epuizat.
    Imi dau seama ca doar tu erai epuizat, nu amintirile.

    RăspundețiȘtergere

Spune-ti parerea