Amintiri din copilarie -> Aruncatorul de pietre
Capitolul 1
Ionut
Ionut
Ionut era varul meu de gradul 3 sau ce grad o fi, fiind nepotul fratelui bunicului meu. Facea parte din acea familie care statea gard in gard cu noi in curtea careia saracia plutea in aer si nu numai. Era foarte slab din cauza ca mancarea la el in casa era pe cale de disparitie, iar cand era , era foarte saraca. El era cel mai mic copil al mamei lui, cel mai mic copil din curtea aia, dar si cel mai rau. De cand era mic injura cot la cot cu aia mai mari, injuraturi grele nu asa oricum. Ba chiar am fost de fata de cateva ori cand o injura pe mama lui (pe numele de strigare Tutza) sa vina mai repede sa-i dea sa suga. Cred ca a tot tras de sfarcurile alea pana aproape sa plece la scoala, fara sa se sature. Era vesnic infometat, iar sfarcurile alea pe care el mai degraba le mentinea curate, nu cred ca mai dadeau de mult timp laptele cu care crescuse cu cativa ani in urma. Dar el tot o injura pe Tutza ca sa vina sa-i dea sa suga. Era de un caracter mizerabil pe atunci, cu sanse infime de remediere. Comportamentul lasa de dorit, asta si pentru ca fiind cel mai mic, la o diferenta de vreo 4 ani de penultimul copil, era cel mai rasfatat. Cu el ce ma mai jucam si eu pe vremea aia, asta dupa ce termina el de supt sau de mancat te miri ce ii mai dadeau vecinii. Pe bunicasu il lua in brate ca sa-i ea si lui un colt de paine cu sare si dupa ce isi vedea obiectivul indeplinit, il injura drept "multumire", moment in care batranul sprijinit intr-un baston il alerga doi trei pasi pana ce obosea si se aseza din nou in patul de sub acoperisul improvizat in fata casei. De cand l-am cunoscut, il stiu numai stand in acel pat de afara, facand din cand in cand pasi mici sprijiniti de bastonul stramb. Apoi ieseam in fata curtii si ne jucam, sau mai degraba ne faceam de joaca, ca jucarii nu prea aveam. Cand ne-am facut mai mari si in sfarsit Ionut s-a intarcat, Am inceput sa avem activitati mult mai diferite. Alergam desculti toata ziua, mai mult el, caci eu daca stiam ca e de alergat ma incaltam, nefiind obisnuit sa ma intep in maracinii de pe langa gardurile nenumrate de catina. Asa ca Ma incaltam daca era de alergat sau de mers mai pe departe si plecam la joaca. De cele mai multe ori ne plimbam cu "masinile" fiecare avand masina lui sub forma de janta de bicicleta sau cauciuc de masina. El mi-o imprumuta pe a lui. Mergeam cu Cercul 
(janta de bicicleta) pe care il impingeam cu o nuia, pusa pe santurile lui. Nuiaua folosea drept "ghidon" si imingea si mentinea in acelasi timp echilibrul cercului. (vezi poza 1) El de obicei mergea cu un cauciuc care era aproape cat el, dar care desigur prindea mai multa viteza si trecea mult mai lejer peste gropi sau peste pietre. Dar avea multe in curte si uneori mergeam amandoi cu cauciucuri, alteori cu cercuri, dar euy nu ma descurcam prea bine in manevrarea niciunuia. Ionut era nascut sa conduca asemenea "utilaje" In zilele toride de vara, le tot alergam pe toate ulitele satului, ajungand uneori chiar pana jos la drumul judetean apoi ne intorceam , avand de urcat panta catre casa. La intoarcere era mai obositor, asa ca ne luam pauza la poarta Marianei, unde in cea mai mare liniste incercam sa dam jos cateva mere din merii pe care ii avea la poarta. Erau cam acre, nefiind coapte, dar erau ca un combustibil pentru noi. Asa faceam din cand in cand; ne opream sub vreun corcodus, prun sau ce alti pomi mai erau pe langa gardurile oamenilor si de unde puteam lua cateva fructe, cu care sa "alimentam" utilajele. Cand ne plictiseam, stateam la umbra si vorbeam, alteori ne jucam ruble. Rublele au mancat multa vreme din copilaria mea la tara. Stateam in curte la el si ne jucam la umbra prunilor si perilor care formau un fel de bolta. Rublele pentru noi erau fetele cele mai late de la cutiile de chibrituri. Cate doua de la fiecare cutie, nu erau multe, dar stranse de-a lungul vremii se adunau multe, astfel incat Ionut care castiga mai mereu si pentru ca se oftica, iar eu lasam de la mine, avea cam vreo 200-300 de ruble la care tinea foarte mult. Regulile erau destul de simple. Se desena in pamant un cerc de diametru mediu, apoi de la o distanta stabilita de noi se arunca cu paica, paica fiind o piatra de obicei cat mai lata si cat mai plata. Cel care arunca cel mai aproape , avea prima aruncare la teancul de ruble puse la bataie in jocul respectiv. Cel care arunca primul lua de cele mai multe ori grosul rublelor, in cazul in care nu rata aruncarea. Rublele se castigau prin scoaterea lor din cercul desenat, prin lovirea acestora cu paica. Si asa trecea mare parte din zi, caci jocurile erau mai echilibrate cand jucam mai multi, desi de cele mai multe ori jucam numai noi doi. Cand vremea era ploioasa era parca o zi de sarbatoare pentru noi. Ploiele torentiale de vara nu tin mult, sunt racoroase si la noi creau un suvoi de apa pe care noi o numeam valcea. Cum se termina ploaia torentiala si daca abia mai picura ieseam desculti din casa si ne jucam in apa care trecea prin mijlocul ulitei, pe o albie de vreo 10 cm adancime. Aici ne jucam cu plutele, niste bucati de cocean (tulpina porumbului uscata). Acestea pluteau iar noi ne bucuram vreo 3-4 ore pana valceaua seca prea mult si plutele nu mai treceau deloc de pietre. Asa faceam cateva curse pe diferite portiuni, strigand si bucurandu-ne de fiecare data cand plutele prindeau un suvoi bun. Tineam scorul si la sfarsit ne bucuram chiar daca pieredeam sau nu pentru distractia avuta. Chiar era mare lucru pentru noi. Dupa ce trecea partea cu blutele si apa venea in cantitati mai mici, ne apucam sa construim baraje. Si faceam baraje din nisip, argila si pietre, apoi lasam barajul sa stranga apa, in care ne jucam si intram in ea pana la genunchi aproape. Cand se strangea suficienta apa, spargeam barajul si incepeam o noua cursa cu plutele. Apoi satui de atata balaceala, maini ude si picioare reci, mergeam pe marginea drumului de unde ne jucam cu pamantul ud. Era pamant galben roiatic care se modela usor si din care faceam tot felul de forme si figuri, pe care uneori le lasam la uscat. Mai faceam aruncari cu "giugelele". Giugelele constituiau un ansamblu format dintr-o nuia de rachita sau alt copac, o nuia desctul de elastica, in varful careia mulam bucati mai mici sau mai mari de pamant, care urmau a fi lansate pe casa Titei. Aruncam cam la 40-50 metri departare, in functie de cat de elastica era nuiaua, Femeia iesea si ne boscorodea, ajungand in cele din urma sa ne injure de-a dreptul, moment in care Ionut o injura si el si ea pe el si el pe ea si ea pe el si el pe ea pana cand Tita ceda si intra in casa si noi ne opream. Apoi mergeam in casa sa ne incalzim, dupa care seara mai ieseam putin pe la poarta. In alte zile ne jucam cutitele. Se lua un cutit cu lama cat ma mica si se arunca in pamantul putin umezit in prealabil. Cutitul trebuia sa stea infipt in pamant la doua degete distanta, fara sa se sprijine de nimic lama sau manerul. Si erau destul de multe felui in care puteai arunca cutitul. Cand greseai urma randul celuilalt. Erau tipuri de aruncari in care iti puneai si degetele in pericol si uneori terminam zgariati. Erau destule reguli la acest joc, la care Ionut se oftica la maxim si de multe ori terminam luandu-ne la bataie, sau certati, sau eu cu capul spart ca Ionut era cel mai de temut aruncator de pietre din cati am cunoscut. Era de fapt singurul dar cel mai bun si cel mai activ si nimerea destul de des capul meu. Am avut capul spart cam de vreo 5 ori din cauza pietrelor lui, dar supararea nu putea tine mai mult de o saptamana, moment in care el isi cerea scuze si spunea ca-i pare rau si ca nu mai face. Micul David care arunca bine cu pietre nu ma tintea numai pe mine la nervi ci pe toata lumea. Insa in fratele lui mai mare In Gioni ii cam era frica sa arunce mai sus si arunca numai la picioare, cel mult la sold. Oricum Gioni il alerga si il batea, momente in care Ionut facea crize si atacuri de panica, si incerca sa gaseasca pietre. In curte la el Noroiul era in sa mare pe timp ploios asa incat mergea aproape pe vine in cautarea pietrelor pe care nu le gasea.
(janta de bicicleta) pe care il impingeam cu o nuia, pusa pe santurile lui. Nuiaua folosea drept "ghidon" si imingea si mentinea in acelasi timp echilibrul cercului. (vezi poza 1) El de obicei mergea cu un cauciuc care era aproape cat el, dar care desigur prindea mai multa viteza si trecea mult mai lejer peste gropi sau peste pietre. Dar avea multe in curte si uneori mergeam amandoi cu cauciucuri, alteori cu cercuri, dar euy nu ma descurcam prea bine in manevrarea niciunuia. Ionut era nascut sa conduca asemenea "utilaje" In zilele toride de vara, le tot alergam pe toate ulitele satului, ajungand uneori chiar pana jos la drumul judetean apoi ne intorceam , avand de urcat panta catre casa. La intoarcere era mai obositor, asa ca ne luam pauza la poarta Marianei, unde in cea mai mare liniste incercam sa dam jos cateva mere din merii pe care ii avea la poarta. Erau cam acre, nefiind coapte, dar erau ca un combustibil pentru noi. Asa faceam din cand in cand; ne opream sub vreun corcodus, prun sau ce alti pomi mai erau pe langa gardurile oamenilor si de unde puteam lua cateva fructe, cu care sa "alimentam" utilajele. Cand ne plictiseam, stateam la umbra si vorbeam, alteori ne jucam ruble. Rublele au mancat multa vreme din copilaria mea la tara. Stateam in curte la el si ne jucam la umbra prunilor si perilor care formau un fel de bolta. Rublele pentru noi erau fetele cele mai late de la cutiile de chibrituri. Cate doua de la fiecare cutie, nu erau multe, dar stranse de-a lungul vremii se adunau multe, astfel incat Ionut care castiga mai mereu si pentru ca se oftica, iar eu lasam de la mine, avea cam vreo 200-300 de ruble la care tinea foarte mult. Regulile erau destul de simple. Se desena in pamant un cerc de diametru mediu, apoi de la o distanta stabilita de noi se arunca cu paica, paica fiind o piatra de obicei cat mai lata si cat mai plata. Cel care arunca cel mai aproape , avea prima aruncare la teancul de ruble puse la bataie in jocul respectiv. Cel care arunca primul lua de cele mai multe ori grosul rublelor, in cazul in care nu rata aruncarea. Rublele se castigau prin scoaterea lor din cercul desenat, prin lovirea acestora cu paica. Si asa trecea mare parte din zi, caci jocurile erau mai echilibrate cand jucam mai multi, desi de cele mai multe ori jucam numai noi doi. Cand vremea era ploioasa era parca o zi de sarbatoare pentru noi. Ploiele torentiale de vara nu tin mult, sunt racoroase si la noi creau un suvoi de apa pe care noi o numeam valcea. Cum se termina ploaia torentiala si daca abia mai picura ieseam desculti din casa si ne jucam in apa care trecea prin mijlocul ulitei, pe o albie de vreo 10 cm adancime. Aici ne jucam cu plutele, niste bucati de cocean (tulpina porumbului uscata). Acestea pluteau iar noi ne bucuram vreo 3-4 ore pana valceaua seca prea mult si plutele nu mai treceau deloc de pietre. Asa faceam cateva curse pe diferite portiuni, strigand si bucurandu-ne de fiecare data cand plutele prindeau un suvoi bun. Tineam scorul si la sfarsit ne bucuram chiar daca pieredeam sau nu pentru distractia avuta. Chiar era mare lucru pentru noi. Dupa ce trecea partea cu blutele si apa venea in cantitati mai mici, ne apucam sa construim baraje. Si faceam baraje din nisip, argila si pietre, apoi lasam barajul sa stranga apa, in care ne jucam si intram in ea pana la genunchi aproape. Cand se strangea suficienta apa, spargeam barajul si incepeam o noua cursa cu plutele. Apoi satui de atata balaceala, maini ude si picioare reci, mergeam pe marginea drumului de unde ne jucam cu pamantul ud. Era pamant galben roiatic care se modela usor si din care faceam tot felul de forme si figuri, pe care uneori le lasam la uscat. Mai faceam aruncari cu "giugelele". Giugelele constituiau un ansamblu format dintr-o nuia de rachita sau alt copac, o nuia desctul de elastica, in varful careia mulam bucati mai mici sau mai mari de pamant, care urmau a fi lansate pe casa Titei. Aruncam cam la 40-50 metri departare, in functie de cat de elastica era nuiaua, Femeia iesea si ne boscorodea, ajungand in cele din urma sa ne injure de-a dreptul, moment in care Ionut o injura si el si ea pe el si el pe ea si ea pe el si el pe ea pana cand Tita ceda si intra in casa si noi ne opream. Apoi mergeam in casa sa ne incalzim, dupa care seara mai ieseam putin pe la poarta. In alte zile ne jucam cutitele. Se lua un cutit cu lama cat ma mica si se arunca in pamantul putin umezit in prealabil. Cutitul trebuia sa stea infipt in pamant la doua degete distanta, fara sa se sprijine de nimic lama sau manerul. Si erau destul de multe felui in care puteai arunca cutitul. Cand greseai urma randul celuilalt. Erau tipuri de aruncari in care iti puneai si degetele in pericol si uneori terminam zgariati. Erau destule reguli la acest joc, la care Ionut se oftica la maxim si de multe ori terminam luandu-ne la bataie, sau certati, sau eu cu capul spart ca Ionut era cel mai de temut aruncator de pietre din cati am cunoscut. Era de fapt singurul dar cel mai bun si cel mai activ si nimerea destul de des capul meu. Am avut capul spart cam de vreo 5 ori din cauza pietrelor lui, dar supararea nu putea tine mai mult de o saptamana, moment in care el isi cerea scuze si spunea ca-i pare rau si ca nu mai face. Micul David care arunca bine cu pietre nu ma tintea numai pe mine la nervi ci pe toata lumea. Insa in fratele lui mai mare In Gioni ii cam era frica sa arunce mai sus si arunca numai la picioare, cel mult la sold. Oricum Gioni il alerga si il batea, momente in care Ionut facea crize si atacuri de panica, si incerca sa gaseasca pietre. In curte la el Noroiul era in sa mare pe timp ploios asa incat mergea aproape pe vine in cautarea pietrelor pe care nu le gasea.
si asta excelent, ca de obicei.
RăspundețiȘtergereDar tot ca de obicei, sceptica de serviciu:
40-50 de metri ?! :)