Relația om-găină, studiu de caz

Se dă filmulețul de mai jos:

Have You Hugged Your Chicken Today?

Acum să ne imaginăm scenariile posibile

1. Relația dintre găină și om este una de durată. Copilul, în cazul de față, iubește animăluțele de prin ograda lui sau a bunicului și animăluțele îi întorc iubirea înzecit. Găina asta parcă exagerează totuși.
2. Găina urmează să fie sacrificată. Într-un moment de compătimire copilul o cheamă la ea și îi urează drum bun pe lumea cealaltă.
3. Găina vrea să-l facă gelos pe cocoșul care se uită cu ind la toată scena.
4. Găina e actriță și joacă perfect un rol de revedere sau cine știe, poate de bun rămas.
5. Afară e frig și cei doi se încălzesc.

Oircare ar fi adevărul, această scenă îmi aduce aminte de vreo două găini pe care le-am avut pe la țară pe la bunici. Erau la fel de deschise în relația cu omul, dar totuși nu dădeau impresia că vor să mă îmbrățișeze ci doar că stau la mângâiat.

Read More

Cum „sendvișeau” bunicii mei

O companie de lactate care este Fan brânză, a provocat bloggerii să realizeze sendviș profile în funcție de diferite tipuri de oameni. Delaco este compania de lactate cea mai prietenoasă cu bloggerii și astfel îi tot provoacă la probe care mai de care mai deosebite. Și pentru că v-am povestit în trecut amintirile mele din copilărie, am să leg această provocare de amintirile mele în prezența bunicilor. Ei nu mai sunt în lumea aceasta dar mă ajută să fac sendvișuri de fiecare dată. Desigur că nu la propriu. Dar câte ceva din tehnicile lor tot am dobândit și eu.

Bunicii din partea mamei erau de la țară. Țărani veritabili și extrem de muncitori. Niciodată nu ar fi făcut un sendviș precum îl făcea bunica din partea tatălui, de la oraș. Dar ca să înțelegeți mai bine diferențele ,am să umblu iar în sertarul cu amintiri și am să-i supraveghez făcându-și sendvișurile.

E dimineață devreme. Cocoșii cântă țanțoși din buza cotețului, obligând găinile să iasă în ogradă și pe mine să-mi pun plapuma în cap ca să nu-i mai aud. Mamaie pune un vas cu apă pe plită. Pregătește ceaiul de dimineață. Cel de izmă îmi place cel mai mult și ea știe asta. E foarte atentă cu mine și mă drăgălește ori de câte ori are ocazia. Totuși nu mă poate scuti de mersul cu vacile la păscut. Este o fire puternică, spontană și independentă. Ar putea conduce o armată de oameni și ar putea asigura hrana unui sat întreg dacă ar fi cazul. Micul dejun pe care îl pregătește dimineața constituie o masă sănătoasă. Și când spun „sănătoasă” nu mă refer la recomandările medicilor nutriționiști ci la cantitatea de hrană din farfurie. Pe câteva felii gene(g)roase de pâine (prăjită pe plită), găsesc magiunul de prune delicios, unt cu șuncă deasupra, smântână groasă obținută din laptele văcuței mele preferate, ouă proaspete prăjite și brânză tot din laptele Joianei.
- Ia de mănâncă! O să-ți fie foame mai târziu!
Și încep și înfulec din sendvișurile all-can-you-eat făcute de mamaie. Jumătate de oră mai târziu termin și ultima îmbucătură. Acum cui îi mai arde de mers cu vacile la păscut? Tataie deja e în ogradă pregătind pelerinele de ploaie și restul celor necesare. Are un fel de raniță de soldat pe care o poartă pe umăr de fiecare dată când mergem cu vacile. El este tipul omului sobru. Rar poți glumi cu el și numai după ce ai gătat cu munca. Muncește mult și îi place să fie pe cont propriu. Nu-i reușește când e mamaie de față, așa că recuperează când e singur. Are o vorbă pe care i-o aruncă acesteia când se simte surmenat.
- Mai lasă-mă femeie! Cine a văzut un șef la un singur angajat?
Nu se vede trăind la oraș. Este mândru că-i țăran și se laudă cu o gospodărie care are de toate.
Mânatul vacilor este o adevărată aventură. Avem de respectat multe reguli nescrise. Așa că am de alergat mult. Cu burta plină e mai dificil. Dar nu imposibil...

. . .

De-o parte a dealului e pădurea. Trebuie să coborâm cireada de pe deal la marginea pădurii pentru că soarele bate prea puternic la amiază și deja avem nevoie de repaus la umbră. După ce vacile se așează și încep să-și rumege iarba înfulecată până la acea oră, tataie pregătește prânzul. Avem parte de un prânz 100% țărănesc. Îl ador! Pe un ziar despăturit (ok, ăsta nu-i chiar 100% țărănesc) începe și taie cu un cuțitaș vechi roșiile, castraveții verzi, brânza, șunca și ridichile. O ceapă mare o sparge cu podul palmei iar ouăle fierte le ciocnește de fruntea-i brăzdată de riduri adânci. Așa face mereu. După ce face semnul Crucii mă îndeamnă să mâncăm.  Sendvișul țăranului  este un fel de șaorma la farfurie din zilele noastre. Numai că este sendvișul țăranului la ziar.
Pentru tataie urmează somnul de după. Pentru mine siesta constă în ascultarea pădurii și privitul dealului.

. . .

După aproape trei luni la țară revin în oraș. Îi fac o vizită nocturnă bunicii. Trebuie să dorm cu dumneaei ca să „mă ierte” pentru cele trei luni în care nu ne-am văzut. Bunica are impresia că este oglinda societății, așadar noi (nepoții) trebuie să-i fim identici. De aici și pretențiile să-i vorbim folosind apelativul „dumneavoastră” și să avem comportamentul politicos când ieșim pe stradă. Dimineața este preferata mea atunci când mă aflu la bunica de oraș. Începem micul dejun cu o cafeluță. Pentru nepoți una mică, mică de tot. Dar chiar și așa mică eu tot o ador. Apoi urmează micul dejun. În cazul dumneaei micul dejun este unul conform așteptărilor, adică mic. Urmează sendvișurile econom. Iar când spun econom mă refer la niște sendvișuri pe care le înghiți din prima chiar și atunci când ai o guriță mică precum o am eu la șapte anișori. Acestea seamănă mult cu felul de a fi al bunicii. Deoarece pensia-i este mai mică decât cheltuielile pe care le are, aproape totul în ceea ce o privește. se referă la cantități mici. Un astfel de sendviș este alcătuit din primul strat constând în cremă de brânză iar al doilea dintr-o feliuță subțire de salam, atât de subțire încât vezi Parisul prin ea, dacă-ți pui ambiția. Al doilea sendviș este format dintr-un strat subțire de cremă de brânză cu verdeață și o feliuță de salam la fel de subțire.

Prânzul iese din tipar și este masa zilei care mă face să mă țin cu mâna de burtă de mult ce am mâncat.

 . . .

Acum că am retrăit o parte din clipele petrecute cu bunicii, parcă i-am simțit din nou aproape. Așa cum erau ei, am avut multe de învățat din experiența lor. Dumnezeu să-i odihnească și îi rog pașii să-mi călăuzească de acolo de unde se află acum. Cât despre mine, sendvisul care m-ar descrie cel mai bine este sendvișul trăsnet. Îi spun așa pentru că se face foarte rapid și constă în: colț de pâine proaspătă din care scoți miezul, îndeși câteva linguri de gem/dulceață/salată de icre/salată de vinete/etc. după care îndeși miezul la loc. Se face în mai puțin de un minut și ține de foame câteva ore. Mă definește pentru că este rapid și spontan ca și mine. Vă urez poftă trăsnet! :)

Poate că sendvișurile mele nu sunt atât de inedite precum cele cu care sunt obișnuiți alții. Știu sigur că au fost cele mai bune sendvișuri ale copilăriei mele și pentru asta le mulțumesc bunicilor mei!

Acest articol participă la Superblog 2014

Read More

Pocnitoarea de acum doua decenii

Nu ma refer la pocnitoare, adica pitipoanca din ziua de azi. Sunt ele cumva sinonime in jargon, dar la altceva fac eu referire. Priviti fotografia urmatoare si spuneti-mi daca va mai aduceti aminte cum functiona pocnitoarea asta facuta de orice pusti dornic de aventura, acum doua decenii si inainte de revolutie. Probabil ca si parintii mei au prins d-astea in copilaria lor. Probabil ca generatia lor le-a inventat.

Sursa: Facebook

Read More

Atentie Voltaj ridicat!!!

 Eram mic cand m-am indragostrit iremediabil de trupa Voltaj. Cunosteam mai toate melodiile, vers cu vers. Inca le mai stiu versurile unor melodii pe care nu le-am mai fredonat sau auzit de multa vreme. Mi-au ramas in sange, nu numai in minte. Una dintre acestea este si urmatoarea melodie:



Versuri:

I.

Lumea se vede mica de sus

Si tot curajul tau s-a dus

Viata atarna acum de un fir

Esti la un pas mic de delir

II.

Te intrebi ce cauti acolo sus

Si simti ca nu poti sa faci ce ai spus

N-ai vrea sa cada acum cortina

Vrei sa simti doar adrenalina

Refren:

Sari acum, sari, sari

Fii nebun, sari, sari

Fa ce-ti spun, sari, sari

Zbori acum, sari, sari

III.

Pamantul e tot mai aproape

Ti se pare ca nu te mai opresti

Tipi de extaz si uiti de toate

Pentru o clipa innebunesti

Pe locul doi

Read More

A fost o zi frumoasa de 22 iunie

O zi frumoasa pentru mine, in care am facut cateva lucruri care-mi plac, in care am schimbat cateva vorbe cu oameni pe care nu-i mai vazusem de multa vreme, cu oameni alaturi de care mi-am petrecut vacantele de vara in copilarie. Da! Am fost la tara, la Iordacheanu, in satul Mocesti, un sat necunoscut pentru multa lume. Pentru mine  este satul minunat dintre coline, in inima caruia mi-am petrecut destule vacante de vara. Acolo am simtit viata si acilo este locul in care am acumulat multe informatii noi si am trait experiente uimitoare. Momentan cel mai mult ma leaga de acet loc amintirile frumoase, oamenii  de acolo, obiceiurile si conditiile de viata, schimbandu-se in mod usor vizibil.
Azi am facut de toate si multe mi-au amintit de copilarie. Am mers pe jos  circa 15 km din Albesti Paleologu pana in Mocesti, am mancat cirese pana nu am mai putut baga in mine, si m-am dat cu greu jos din copac. Mi-am tras sufletul si burta, iar dupa un timp am continuat cu mere dulci si zmeura. Am baut apa din fantana de langa casa, apa careia ii simt lipsa uneori.
Multe alte lucruri nesemnificative la prima vedere am facut azi. Insa toate acestea mi-au trezit amintiri placute si mi-au facut ziua  frumoasa.
Si am facut toate aceste lucruri, fara a avea telefonul mobil la mine. Se poate si fara el, ca pe vremuri...

Orez cu lapte pe frunza de nuc

Si sa nu uit! Azi a fost Sambata mortilor, in care s-au facut pomeni celor adormiti. In Prahova de aceasta sarbatoare se obisnuieste sa se imparta orez cu lapte pe frunza de nuc. Un deliciu...!!!

Read More

Constatare in zi de sarbatoare

A venit Pastele, sarbatoarea Invierii Domnului nostru Iisus Hristos. Nu pot sa nu-mi amintesc  cat de speciala era aceasta zi pentru mine in copilarie. Atmosfera  de sarbatoare plutea in aer, chiar daca nu era chiar roz in sanul familiei mele. Traditia ciocnirii oualor, cu micile ritualuri, bucuria gusturilor noi ale preparatelor facute de mama, salutul crestinesc  (Hristos a inviat! Adevarat a inviat); dar si magia sosirii Iepurasului aducator de cadouri, toate acestea insemnau mult pentru mine. Din punct de vedere al bunatatilor puse pe masa in ziua de Pasti, pot spune ca asteptam cu nerabdare sa degust cate putin din tot ce se afla pe masa. Mama nu se lasa pana ce nu se autodepasea, facand si mai multe prajituri si mai multe bunatati fata de anul precedent. Si mai era acea nerabdare de a trece din postul Pastelui la desfraul culinar si cel al gusturilor diferite ce se  imbina in gura dezmierdand papilele gustative.

Acesta era Pastele pentru mine in linii mari, iar acum nu mai resimt mare lucru din el.  Din cauza programului de la serviciu, din cauza faptului ca nu am tinut post, din cauza faptului ca am crescut si probabil si din alte cauze care ma privesc.

Macar au ramas amintirile. . .

Hristos a inviat!

Sursa Foto Cojo.ro

Read More

Cu Mos Craciun la gradinita

Sa tot fie 19 ani de cand am pozele de mai jos. Eram la o serbare de iarna la gradinita si trebuia sa-mi fac numarul pentru care invatasem cu truda o poezioara. Costumul acela mi-a placut mult dar am avut ocazia sa-l port doar in acea zi. Apoi intalnirea cu Mos Craciun a fost emotionanta, pentru ca eu credeam ca venise special pentru noi. A fost un Mos cu masca, dar l-am pupat pe masca de parca ar fi fost fata lui cea reala. Mi-am spus poezia, mi-am luat cadoul si m-am bucurat de el imediat ce am ajuns acasa.

Read More

Acum 16 ani eram blond . . . la propriu

In primavara anului 1996 eram inca blond. Aveam o sedinta foto la care participam fara voia mea si pozam cu un buchet de flori in mana, care ii era destinat mamei mele cu ocazia zilei de 8 martie. Eram la varsta in care faceam tot ce spuneau cei mari, pentru ca ei stiau ce era mai bine pentru mine.
Poza a stat apoi pentru multi ani in geamul vitrinei din sufragerie, precum un trofeu vanatoresc, iar acum a ajuns pe biroul meu. Astazi m-am gandit sa o fotografiez pentru a nu se pierde accidental. Inca arata bine desi a fost expusa 16 ani in vitrina cu pahare.
Copilaria mea a fost una frumoasa de care nu mi-e deloc rusine, ba chiar ma mandresc cu ea, avand in vedere cum evolueaza copiii in zilele noastre.

Read More

Mi-e dor de . . .

Incep sa am momente cand devin nostalgic si cand se-ntampla asta mi-e dor: ... sa merg descult pe ulitele de la tara, mai mult pe varfurile picioarelor, de teama sa nu ma intep
... sa mananc un ou de gasca, sau de ce nu mai multe
... sa adun ouale din cuibare
... sa merg la scaldat in Cricovul sarat, in care desi m-am balacit de nenumarate ori, nu am luat nicio boala de piele sau de alta natura.
... sa merg la pescuit cu undita de alun sau de trestie
... sa pasc vacile pe dealurile de la tara
... sa joc pititea sau leapsa printre boschetii de langa garnizoana.
... sa fur un piscot de la o nunta la care nu sunt invitat si nu cunosc pe nimeni.
Nostalgia asta vine odata cu varsta. Totusi voua de ce va este cel mai dor din trecutul apropiat sau indepartat?

Read More

Partieeeeeee ca vin cu laptop-ul

Cea mai faina intamplare cu un laptop, nu a fost atat de faina pentru mine ci chiar m-a marcat intr-un fel anume.
Era in iarna  anului 2006. Eram in clasa a 11-a  si  mai chiuleam si eu din cand in cand ca tot elevul  de liceu. Chiulurile mele erau constructive insa. Daca fugeam de la ore, fugeam  pentru distractie, nu de frica vreunei  lucrari de control sau  vreo ascultare la  materiile la care nu le pregateam.  Asa s-a intamplat si intr-o zi de decembrie, aproape de ziua mea de nume. Era cam 4 sau 5 decembrie si  am plecat de la prima ora  cu directia Predeal.  La munte ninsese asa ca aveam ca scop   distractia in zapada  pe partie.  Cum nu  aveam prea des ocazia sa plec la munte, nu puteam rata de data asta, mai ales ca   deplasarea nu  ma costa nimic.  Aveam un coleg  mai diliu, care se distra pe  banii parintilor si  noi colegii lui profitam de invitatiile lui. Il invidiam ce-i drept  pentru starea lui materiala pe care o avea datorita parintilor care-l tineau in puf si-i dadeau bani de buzunar intr-o zi, cat vedeam eu intr-o luna intreaga de la ai mei.  De data asta am  avut ocazia sa merg si eu, fiindca ajunsesem mai devreme in clasa. Si cum stateam noi  usor adormiti la ora 06:30, cocotati pe banci, Andrei vine cu ideea de a merge la munte. Ne-am pus de acord  5 colegi cu faptul ca orele de curs din ziua respectiva nu merita prea mare atentie si ne-am tirat usor catre masina lui Andrei. Drumul a fost   aventuros, pentru mine care nu ma simt in siguranta   la viteze mari, mai ales atunci cand nu sunt pe scaunul soferului. Muzica urla in boxele puternice ale Audi-ului, caii putere isi faceau treaba si in  mai putin de doua ore eram deja pe partie desi ne  mai oprisem pe drum, pentru pauzele de poze si tigari.  Am ajuns pe partie la Predeal  si  am constatat ca  nu avem cu ce sa ne dam pe partie.  banii de inchiriat se dusesera pe tigari, bautura si pizza.  Andrei  nervos ca nu mai avea nimeni bani de  inchiriat doua  saniute s-a dus la masina si a luat un laptop pe care-l avea de vanzare de  cateva luni si nu scapa de el.(Nu stiu ce combinatie avea cu el de vroia sa-l vanda, dar stiu ca  a facut o chestie pe care  nu am sa o uit prea curand.) Apoi se intoarce catre noi si zice:

" - Ma sigur nu mai aveti bani sa inchiriem o sanie?" 

Noi ceilalti dam din umeri, ne scotocim prin buzunare si  nu  reusim sa   facem de inca o sanie.Drept urmare  Andrei ia nervos laptop-ul, il desface si il pune jos in zapada.

" - Daca voi nu sunteti in stare sa va mai platiti o sanie, va dati toti cu aia si eu ma dau cu laptop-ul! "

Zis si facut.  Dupa ce-l da bine prin zapada, de parca ar fi dat o gogoasa prin zahar,  si-l pune sub fund si  o ia la vale. Eu am ramas mut de uimire, cu gandul la  laptop-ul ala care era in stare de functionare. Eu imi doream unul, dar  nu mi-l permiteam si el isi permitea sa arunce cu cateva milioane in zapada.  M-am simtit umilit la faza aia, desi nu ma afecta  pe mine in mod direct. Doar ca am  avut un fel de revelatie despre ce inseamna puterea banului si cum iti schimba ea caracterul si comportamentul in societate. Acea   scena la care am asistat m-a facut sa imi doresc  atat de mult un laptop, incat am participat la peste  100 de concursuri de atunci si pana acum,  in incercarea de a reusi sa castig unul. Nu am avut noroc la tragerile la sorti, sau alte metode de  acordare a premiului tintit. Inca nu mi-am pierdut speranta si tocmai de aceea  particip la concursul organizat de Haotik.ro al carui sponsor principal este evoMAG.ro si care are ca si premiu pentru ocupantul primului loc un Laptop. 
Deja  sunt peste 30 de bloggeri care participa la acest concurs, la care Haotik vrea sa   multumeasca  toti concurentii, oferind fiecarui participant cate un premiu, in functie de clasare, in urma jurizarii. Chiar si pe pagina de Facebook  evoMAG.ro  lumea vorbeste despre acest concurs care a starnit un interes pentru multa lume.
Daca ai ajuns  sa citesti  acest articol poti participa si tu la concurs. Tot ce trebuie sa faci este sa  scrii un articol in termenii regulamentului pe care ii poti  citi aici.


Trimite prietenilor pe Messenger Daca ati gasit informatii necesare click pe butonul urmator. Astfel Vor gasi si altii mai usor ceea ce cauta

Read More

Cioara isi schimba penele dar nu si culoarea

Cand eram eu mititel mama  inca mai canta prin casa cantece din repertoriul ei din tinerete. Mama a fost  cantareata de muzica populara in tinerete, cantand din cand in cand  la  camine culturale, la serbari locale, etc. Una din piesele pe care le mai canta prin casa si care  imi placea mult era  "Cioara" sau  sub alt nume " M-am nascut intr-un salcam". Numai ca atunci melodia era culeasa din folclor, neprelucrata prea tare. Acum mi-am adus aminte de  ea si am cautat-o pe youtube desigur. Dar nu am gasit varianta clasica ci decat doua  remixuri  mult prea moderne chiar si pentru o cioara. Versurile sunt mult prea diferite si  negativul sufera de asemenea  schimbari majore, singura parte care  mai aminteste de varianta veche pe care o stiam eu fiind  inceputul si linia melodica.
Intre timp mama a ratat cariera in muzica, fiindca nu a vrut sa faca un compromis la timpul potrivit, dar melodia a fost preluata si  croncane in continuare dar din alte glasuri.








Trimite prietenilor pe Messenger Daca ati gasit informatii necesare click pe butonul urmator. Astfel Vor gasi si altii mai usor ceea ce cauta

Read More

Ce este Zen? Dar ce este Zenbook?Aventuri la umbra unui mar

Conform Wikipedia  termenul de Zen reprezinta un curent filosofic si religios al budismului si descrie  o stare de meditatie. Acum ca stim in mare ce reprezinta Zen , o sa ne minunam  de ceea ce este Zenbook si de modul in care arata acesta.
Zenbook este ultrabook-ul  pe cat de aratos pe atat de performant, lansat  de catre Asus in Romania in luna noiembrie a anului 2011.

Pe mine m-a dat gata  designul ultrasubtire al Zenbook-ului  care mi-a trezit amintiri din copilarie, de pe prundul intins pe care se asezau  fluturasii albastrii. Odata asezati isi miscau aripile intr-un fel pe care in zilele de azi il asemuiesc cu deschiderea Zenbookului. (vezi foto).
Cine a crescut la tara sau a avut libertatea de  a se juca  prin iarba inalta de pe terenurile verzi neretrocedate cunoaste   bataile din aripi ale unui fluture si isi poate creiona comparatia in minte.


 Zenbook-ul  este proiectat de meseriasii de la Asus astfel incat sa  consume cat mai putina energie, raspunzand astfel la cerintele ecologice ale pietiei, o piata care paradoxal sau nu creeaza si distruge  in acelasi timp echilibrul unui om.  Suntem nostalgici ca nu mai vedem nici jumatate din fluturii pe care ii vedeam in copilarie, dar ajungem acasa si  ne bucuram de tot confortul tehnologic. Drept sa spun, minunea tehnologica merita explorata, asa cum merita  savurata  magia naturii si misterul ei. Este greu sa alegi intre ele, dar echilibrul ar trebui sa existe in noi insine.
Poate ca  Zenbook-ul a fost  conceput sa  ne ajute cand vine vorba de ales  intre natura si tehnologie. Le imbinam pe ambele dintr-un foc, stand la umbra unui mar  batran cu riscul de a ne cadea fructele sale in cap precum lui Isaac Newton. Tinem Zenbook-ul in poala si suntem din cand in cand jenati de cate o musculita . O furnica  urca grabita  pe pantofii sport, apoi pe picior, gadilandu-ne usor. Ea isi cauta hrana, iar noi o privim ca pe o minune a naturii. Dintr-o data mirajul lumii insectelor ne cuprinde si ne avantam in iarba deasa. Gandaceii  se duc care incotro apuca. Ii urmarim pana  le pierdem urma, sau pana ce o gargarita ne atrage privirea. Un greiere se aude in iarba si tresarim uitandu-ne vag catre locul de unde  rasuna cantecul lui banal dar  care pentru noi creeaza o atmosfera nostalgica. Intr-un moment de ragaz binemeritat privim o pasare pe cer care scruteaza privelistea in cautare de insecte pentru puii sai. Dispare printre crengiiar privirea ne ramane catre cerul noros care creeaza un tavan  vopsit natural. Ne aducem aminte ca avem si noi acasa o rama foto care-si schimba culorile precum isi schimba cerul nuantele .  Apoi  ne aducem aminte de  Zenbook si revenim on-line cautand  poze cu privelisti faine. Nu stim cat timp am pierdut  in lumea insectelor, dar in doua secunde ecranul intrat in standby s-a deschis cu toate programele ruland ca si cum trecuse o clipa de la incursiunea din iarba. Ne cuprinde   o stare de bine, dorinta  de evadare in simplitatea  lucrurilor din jurul nostru. Am vrea sa  fie atat de bine in fiecare zi, fara corvoada unui serviciu de care sa depindem zi de zi.   Deschidem un videoclip cu sunete chill-out, ne intindem in iarba racoroasa cu ochii inchisi indreptati catre soare. Lumina puternica ne  tine ochii inchisi si brusc  ajungem in mijlocul padurii cu sunetul perfect realistic  redat de Zenbook.
Deschidem ochii,  iar  totul revine la normal. Zen-ul e stins, dar functia de salvare a fisierelor cand autonomia bateriei scade sun 5% ne-a salvat  fisierele la care lucrasem inainte de a cadea  in mirajul naturii.
[...]

Acest articol participa la Superblog2011

Trimite prietenilor pe Messenger Daca ati gasit informatii necesare click pe butonul urmator. Astfel Vor gasi si altii mai usor ceea ce cauta

Read More

Smecheria de la birou

Cand eram mai mititel si  sora mea si-a cumparat  propriul calculator, am fost nevoit sa ma adaptez noii tehnologii, cu care mai luasem contactul dar la sala de jocuri ci nu acasa. Si pentru ca sora mea era fricoasa  si credea ca-i stric calculatorul  daca ma joc la el, am avut interdictie la acesta aunci cand nu era ea de fata. Culmea ironiei era ca  eu ma pricepeam mai bine la calculator decat ea, dar cu toate astea  a hotarat sa-si paroleze calculatorul. Aici am intervenit eu cu  cunostintele mele si am reusit sa-i sparg parola, jucandu-ma zi de zi  chiar si cand nu era acasa, fara ca ea sa stie.
Ceea ce am povestit mai sus imi aminteste de  seful de la firma de asigurari care nu ma lasa pe internet de frica sa nu cumva sa nu mai dau randamentul scontat. Asa ca  avea  conexiune doar pe propriul calculator, dar mai avea in alta camera un cablu  de internet care insa nu era folosit.  Aici a venit ideea mea de a folosi un router pentru a ma conecta la internet wireless.  Eram atent de fiecare data sa nu ma prinda si ma deconectam ori de cate ori nu-l foloseam. Toata lumea isi doreste sa mai poata intra  la serviciu pe internet intr-o minipauza in care sa  uite de lucru. Nici eu nu fac rabat de la acest lucru asa ca  m-am  folosit de  cunostintele reduse  ale sefului in acest domeniu pacalindu-l cu routerul  acela.  Nu era el cel mai bun din lume, dar ma ajuta la ce aveam nevoie.

Acum insa au aparut tot felul de routere care mai de care mai sofisticate  si mai mici. Router-ul  BR-6258n (vezi foto) de la edimax nu face exceptie fiind mic dar ultraperformant. Este un router nano broadband wireless care are o rata de transfer de 150 MB pe secunda.
Aceasta mica jucarie este chiar si eco, consumul de energie fiind redus, iar aria de acoperire wireless este de pana la 3 ori mai mare. Deja cand  aud de  o asemenea arie de acoperire imi vin alte ganduri in minte.
Pana una alta, chiar as avea si eu nevoie de un asemenea router, pentru a folosi internetul wireless si pentru telefon. Astfel nu mai platesc internetul si pe telefonul mobil. Oricum in centrul orasului  sunt nenumarate retele  wireless neparolate, puse la dispozitie de cafenele, mall-uri si mari magazine. Astfel  cand am nevoie de  socializare facebook dar vreau sa vad si un film la TV,  pot opri calculatorul si folosi telefonul pentru a ma conecta la internet.

Acest articol este scris pentru SuperBlog2011

Trimite prietenilor pe Messenger Daca ati gasit informatii necesare click pe butonul urmator. Astfel vor gasi si altii mai usor ceea ce cauta

Read More

Amintiri din copilarie

 Vanzatorul de pesti exotici

Cand eram eu mai mititel am avut ocazia sa vand in piata, la minunatele tarabe  din beton (nu le-am prins pe cele din metal). Vindeam pesti exotici, hrana si accesorii pentru acestia. O faceam din  doua motive. Primul era acela ca eram cam obligat de tata sa o fac iar al doilea era ca imi si cam placea. Erau desigur si unele parti neplacute in aceasta  munca, dar treceam mai usor sau mai greu peste ele. Totul a inceput  cam de prin clasa a patra. Am inceput sa am grija de pestii exotici ai tatalui meu. El  incepuse de ceva vreme sa iasa pe piata cu pesti pentru a vinde. Era o pasiune de-a lui din care incerca sa faca  si ceva profit. In  clasa a cincea deja eram micul mare expert in  acvaristica. Cunosteam  cam 70% din pestii obisnuiti de acvariu, metode de imperechere, diferentele intre masculi si femele, nume de plante de acvariu, conditii optime pentru un acvariu, etc. Invatasem de la tata sa aburesc clientul ca sa cumpere,  desi nu-mi statea mie in fire sa fac treaba asta si nici nu-mi placea. Asa cum nu-mi place cand intru intr-un magazin sa fiu luat la intrebari inainte ca macar sa apuc sa  arunc o privire.

Si au tot trecut weeckend-urile (doar sambata si duminica iesea la piata) si am deprins tot  mai bine meseria. Ramaneam  destul de mult  sa vand, in timp ce tata se juca table pe o taraba alaturata cu nenumaratii prieteni care il tot vizitau la piata.  Mie imi  convenea pentru ca la sfarsitul zilei imi mai dadea si mie cativa banuti de buzunar, pe care altfel nu i-as fi primit.

Aveam in  toata treaba asta cateva inconveniente majore care constau in trezitul de dimineata, frigul de la piata (in functie de sezon) si inca  vreo doua despre care voi povesti mai pe larg in postarile urmatoare.

Trimite prietenilor pe Messenger Daca ati gasit informatii necesare click pe butonul urmator. Astfel Vor gasi si altii mai usor ceea ce cauta

Read More

Innocent passions . . . or not

Cand vine vorba despre protejarea mediului, ma simt destul de curat sufleteste. Am cateva simptome care demonstreaza cum ca in mine spiritul ecologist  nu lipseste cu desavarsire, din moment ce ma deranjeaza cand vad pe cineva ca face mizerie in spatii publice si mai ales in locurile mai putin  circulate de oameni, in care nu are cine sa faca curatenie zi de zi precum in spatiul urban. Ma deranjeaza de asemenea cand vad risipa de orice fel ar fi ea si  nu din motive de economie cat din motive de ecologie.  Nu numai acasa sting  lumina cand ies din camera, sau opresc apa cand ma samponez, sau arunc gunoaiele unde trebuie, ci si la prieteni, la restaurante, pensiuni sau hoteluri. La mine mesajul unor organizatii precum Umbrela verde, a ajuns bine si s-a inradacinat adanc in comportamentul meu.
Dar cand vad  spotul laptop-ului Lamborghini VX7 imi aduc aminte de bolidul  cu multi cai putere si consumul de combustibil pe masura si uit pentru moment de  cumpatarea mea in alte domenii. Desi nu-mi place sa conduc masini, imi place sa vad un profesionist care imblanzeste  o masina cu multi cai putere. Asus s-a inspirat de la minunatul bolid Lamborghini si a creat un laptop de vis copiind elemente de design ale supercar-ului. Laptop-ul este dotat si cu doua procesoare de mare viteza care ne aduc aminte de  acceleratia impresionanta pe care o poate atinge automobilul Lamborghini.


Cand vad acest clip-ul de mai su si imi fuge gandul la caii putere  ai automobilului Lamborghini si imi mai vine in minte si o placere  personala care este si "extrema" pentru mine
De cand eram mic si inca nu aveam insamantat instinctul de ecologist, am  capatat pasiunea de a conduce tractorul vecinului de la tara  in drumul catre padure. Ma tinea in brate si  ma lasa sa tin de volan impreuna cu el. Si acesta a fost momentul in care mi s-a pus pata de a vrea sa tin in frau un tractor. De la volanul lui totul mi se parea mic in calea mea. Si am crescut si m-am facut mare si am ajuns sa conduc singurel tractorul, capatand forta si dexteritatea necesare tinerii in frau a unui astfel de monstru cu roti imense, asa cum il vad eu. Chiar si acum , cand mai ajung pe acolo fac un drum cu tractorul pe  drumul accidentat catre padure, scaunul tractorului aruncandu-ma din el la fiecare denivelare mai mare.  Adrenalina este prezenta in mine, din moment ce am emotii  cand conduc un asemenea colos. Ma simt mic in scaunul lui, dar asta e placerea mea nevinovata, care nu este pe placul naturii.

Acest articol participa la concursul SuperBlog 2011


Trimite prietenilor pe Messenger Daca ati gasit informatii necesare click pe butonul urmator. Astfel Vor gasi si altii mai usor ceea ce cauta

Read More

Sunetele inalte din amintirile mele

Am sa vorbesc in cele ce urmeaza despre o puritate a sunetului redata de emitatoare moderne, chiar din trecutul meu apropiat. Asa cum vad eu lucrurile. Am sa vorbesc despre ceva ce  m-a uimit peste masura, atat prin prisma publicului inedit cat si a locului special. Intamplarea  la care fac referire a avut loc la inaugurarea stadionului reconstruit Ilie Oana din Ploiesti, stadion pe care isi disputa partidele de acasa echipa FC Petrolul Ploiesti. Inaugurarea a avut in plan un moment de muzica simfonica cu mai multi invitati, printre care si Vlad Mirita. Acestia au interpretat mai multe piese din repertoriul unor artisti cunoscuti precum Luciano Pavarotti sau Lucio Dalla. Iar aici vine partea care mie mi s-a parut interesanta, cu intreg publicul fredonand linia melodica a pieselor interpretate de invitati.  Mie mi s-a parut cu atat mai inaltator momentul din cauza faptului ca cei mai multi  spectatori, in principal cei care au dat tonul, erau tinerii care nu asculta asa ceva acasa. Si totusi aceasta muzica  melodioasa ne insoteste inca de cand ne nastem. Cel putin in viata mea a jucat un rol important, avand in vedere ca am crescut cu desenele animate  Looney Tunes, a caror fond sonor era alcatuit din fragmente de muzica clasica.  Un bun exemplu al acesotr desene animate il constituie si  urmatorul desen animat pe care il putem vizualiza  cu noua generatie de laptopuri  Asus N55 si N75 al caror  sunet special imbunatatit si perfectionat va poate readuce in minte momentele  copilariei cand asteptati cu nerabdare ora de desene animate.
Pe mine sunetul de inceput al acelor desene m-a marcat si imi trezeste amintiri placute, pe atunci fiind constrans sa ma uit la desene animate  mai putin decat as fi vrut. Aveam un singur televizor in casa, pentru cinci perechi de ochi si fiecare si-ar fi dorit sa vada  altceva.

Revenind la secventa emotionanta, pentru mine,  de pe Ilie Oana, cu un public inedit comportandu-se "ciudat" intr-o situatie inedita, secventa  care mi-a trezit amintirea unor sunete demult stiute, asemenea acelui public. In fiecare dintre noi dainuie sunete sau melodii pe care nu le auzim zi de zi, dar totusi le cunoastem, nu le ascultam zi de zi si totusi le fredonam cand avem ocazia. Muzica clasica are niste sunete aparte si in ciuda faptului ca sunt putini cei care ar plati sa vada un concert simfonic, tot putini sunt si cei care au ceva impotriva acestui curent muzical.

Acest articol participa la conursul  SuperBlog 2011

Asus N55

Asus N75

Trimite prietenilor pe Messenger Daca ati gasit informatii necesare click pe butonul urmator. Astfel Vor gasi si altii mai usor ceea ce cauta

Read More

Despre campania Knorr

In urma cu cateva zile ma laudam intr-un articol ca am gatit o ciorba gustoasa.  Si nu ma laudam degeaba, fiindca asa a si fost. Numai ca nu am avut niciun degustator tentat sa o  incerce.  Oricum eu am fost multumit de ciorba pe care am facut-o singur si pe care am mancat-o  tot singur.
Insa  ceea ce am folosit atunci  si a dat gust in plus ciorbitei mele a fost baza de mancaruri de la Knorr.  Si tocmai despre asta am sa spun cateva cuvinte acum. Knorr a fost prima  baza pentru mancaruri mai de soi de care am aflat prima data cand eram mic. Dintotdeauna mi-a placut sa stau langa mama in bucatarie cand gatea. De aceea am si  furat cateva trucuri  de la ea, fara sa o intreb neaparat.  Inca de pe atunci punea in ciorbe baza pentru mancaruri, care se gasea atunci la pliculete. Apoi a aparut la caserole, la un pret mai bun si amam a inceput sa cumpere la caserole. Inca le tin minte forma, desi s-a schimbat intre timp. Erau niste caserole albe , mai inuste la baza si mai largi la gura, cu capac rosu si imbracate intr-o "camasa" rosie cu inscriptiile Knorr. Costau 45000 de mii de lei, ca asa erau banii atunci si erau foarte convenabile. Tinea cam o luna jumatate la noi o caserola.  Eram si multe guri de hranit in casa si mama gatea  cam din doua in doua zile. Apoi Knorr a  aparut si la cubulete, fiind mai cooncentrat, si-a  marit gama de produse, la mustaruri,  baze de mancaruri cu diferite arome,  bors instant, ciorbe instant, punga magica de la Knorr (a carei reclama imi lasa apa in gura, cand vedeam copanelele de pui condimentate si scoase de la cuptor). Apoi m-am facut mai mare, m-am angajat, iar cand mancam la serviciu la cantina, felul doi era musai sa fie insotit de pliculetele Knorr mustar, sos de maioneza sau  ketchup.
Acum sa revin in prezent, ca am aflat ca maine 4 octombrie incepand cu orele 15:00 va avea loc la Sky Club langa Ploiesti, un eveniment de degustare de sosuri din noua gama de sosuri Knorr. Evenimentul face parte din campania lansata de Knorr care se numeste  Testeaza-ne! Pasiunea pentru gust e in natura noastra!
Asa ca cei care vor dori sa faca act de prezenta sunt asteptati maine, marti, 4 octombrie 2011 la Sky Club de langa Ploiesti. Evenimentul este primul din cadrul acestei campanii care va continua si la Sibiu, Constanta, Oradea, Bucuresti si alte orase. 
Daca nu puteti ajunge la eveniment, sau  evenimentul nu se tine in apropierea sau in orasul dumneavoastra, puteti afla mai multe informatii despre sosuri de aici .

Acest articol face parte dintr-o campanie Blogal Initiative creata special pentru bloggerii din Ploiesti.

Trimite prietenilor pe Messenger Daca ati gasit informatii necesare click pe butonul urmator. Astfel Vor gasi si altii mai usor ceea ce cauta

Read More

Amintiri din copilarie -> Aditza

Aditza

Despre Aditza va  pot spune multe de bine. Ma facea  sa ma simt important, ma plimba cu bicicleta, ma arunca in aer, ma alerga, ma trimitea dupa tigari si alte lucruri de luat de la magazin. Aditza era cam de 20 de ani cand l-am cunoscut. Era un tip destul de frumusel, se purta ingrijit si  desi lucra, avea timp toata seara sa stea la poarta cu prietenii. El facea discoteca in aer liber caci era pasionat de muzica. Mai bine zis de muzica buna, caci pe atunci nu prea erau manelele la ascultare. Nu ca acum ar fi dat-o pe manele, dar asta este alta poveste. Am atatea in cap despre el incat nu stiu cu care sa incep. Eu stiu ca Aditza lucra in constructii, la fel ca si unchii mei, mergea ziua la munca si  seara venea acasa si totusi avea puterea fizica sa faca si treburile din curte si sa dea play la magnetofonul cu benzi. Avea  o scula de aparat, destul de buna pentru vremea aceea, dotat cu boxe destul de generoase care  spargeau linistea serii. Cand eram acolo abia asteptam seara ca sa ne strangem cu totii, cu mic cu mare la poarta la el. Cei doi meri dulci de la poarta lui erau  incarcati atat de mult de parca  stiau ca-i asteapta multi pofticiosi la poarta. Chiar erau aproape inepuziabili. Serile incepeau  frumos cu muzica data tare, dar fiind destul incat sa ne intelegem ce vorbim. Se spuneau glume, bancuri se povesteau aventuri si intamplari  de peste zi, fiecare laudandu-se sau nu cu ce li se mai intampla. Veneau baieti si fete  din tot satul ba chiar si dintr-un sat vecin. Se adunau cate 20-30 de insi in zilele mai bune. Unii faceau grupulete, altii se retrageau cu fetele pe care vroiau sa le cucereasca, dar Aditza statea cam mereu in  centru, langa poarta lui, gata sa puna o melodie la cerere. Ba chiar au fost vremuri cand avea microfon si facea si dedicatii la cerere. Era pasiunea lui, pe care o impartasea deopotriva cu noi. Ii placea si ne placea ceea ce facea el, de aceea serile erau incununate de muzica buna a nilor '70-'90 si veselie cat cuprinde. Modern Talking, Boney M, Abba, Sade, Michael jackson, Madonna si multi multi alti artisti concertau seara de seara la noi in sat, iar noi ne simteam atat de bine. Mi-e imi parea rau ca nu pot sta mereu pana la spartul gastii pentru ca facandu-se intuneric eram chemat in casa. Mai scapam uneori  de intratul in casa atunci cand  eram insotit de fratele meu sau de sora mea.   

Cu Aditza am trait chiar si momente extreme si pline de adrenalina. Imi placea cand ma plimba cu bicicleta. A avut mai multe de-a lungul timpului, dar chiar de a avut cadru chiar de nu a avut, s-a incumetat sa ma plimbe. gasea intotdeauna un mod in care sa pot sta cocotat pe bicicleta. Mie-mi amortea fundul pe cadru, dar nu ma vaitam atat de tare incat sa nu ma mai ia data viitoare. Uneori la viteza mare ii tineam strans de ghidon  ca imi era teama. dar imi si placea in acelasi timp si nu ma lasam de plimbarile lui. Pe atunci nu erau asfaltate  ulitele in sat si toate vibratiile si zdrancinaturile  se amortizau in fundul meu. Am in minte doua drumuri lungi care mi-au ramas mai  clar in minte. Pe unul din ele l-am facut  cam de vreo 30 de km dus intors. Destul de mult pentru mine care stateam pe cadru. Am mers pana la o balta unde ar fi trebuit sa ne intalnim cu niste prieteni din sat care mergeau uneori acolo la  baltaceala. Era destul de departe dar pentru ei merita drumul. Fiindca nu aveam alta treaba Aditza m-a luat cu el. Si am avut de mers mult de tot, chiar si printr-un lan de porumb. Toate hopurile ma loveau constant dar nu zieam nimic, doar ma mai dadeam jos din cand in cand sa-mi dezmortesc fundul. Dupa ce am ajuns la balta, am si facut o baita sa ma racoresc. Acolo am si invatat pentru prima oara primele miscari de inot. Nu m-am aventurat departe, dar incercam sa stau cu capul deasupra apei in preajma malului. Plimbarea inapoi catre casa a fost si mai anevoioasa, ca mi se parea ca nu se mai termina. Eram obosit, ba chiar epuizat, cu dureri de fund si cu corpul amortit ba chiar si bratele ma dureau de atata incercat de stat deasupra apei.  O alta intamplare pe bicicleta pe care mi-o aduc destul de bine aminte a fost tot pe departe. Mersesem dupa o fata pe care o placea Aditza intr-un sat vecin dar destul de departat, pe  dealurile din departare care se vedeau de la minde din gradina. Era destul de mult de mers. Si am mers noi ce am mers pana ce Aditza intr-un moment de nebunie s-a gandit sa ma lase pe mine sa tin ghidonul. Stiam ca poate merge fara maini, dar acum era cu mine  pe cadru, care  ma tineam strans de ghidon. Iar teama care m-a cuprins in momentul in care eram in coborare rapida pe  panta, a fost indeajuns de mare incat sa tin ghidonul ca si cum l-as coordona eu. Numai ca nestiid sa merg pe bicicleta, am tras cumva ghidounul de era sa intram intr-un grup de oameni care-si conduceau mortul pe ultimul drum. Pe asta nu am cum sa o uit, caci oamenii observandu-ne la acea viteza, venind inspre ei au uitat de bocete si au inceput sa tipe la noi. Am scapat si de masina care venea din sens opus si de caruta pe care am depasit-o, si am mers mai departe, eu fiind speriat din cale afara. De altfel de multe alte dati am fost si speriat, dar pentru ca imi placea viteza nu am zis nimic niciodata cum ca nu as mai vrea. Astfel BiciGlontul - ii spuneam astfel din cauza vitezei cu care rula Aditza - ma plimba mereu, iar si iar. Acestea sunt doar cateva dintre amintirile care ma leaga de Aditza, al carui  nume de alint mi-a placut si pe care acum il folosesc  si in mediul online. Dar nu e numai acesta motivul pentru care folosesc acest nume, ci e si din cauza ca pe mine asa m-au strigat prietenii la bloc cand eram mic.

Trimite prietenilor pe Messenger Ador aurul pe femei in masini sanatoase

Read More

Amintiri din copilarie -> Diana

Capitolul 1

 Diana

Aveam cam 5-6 ani când am cunoscut-o pe Diana. Era nepoata domnului Mărgărit, şi a doamnei Argentina, doi bunici tineri, care stăteau la numai o casa mai departe decât cea a bunicilor. La început a fost dragoste la prima vedere (glumesc numai) pentru că împrejurările în care am cunoscut-o ar fi putut fi de dorit dacă ambii am fi avut vârste mai mari. Mă refer la faptul că Diana împreună cu verişoara ei de la Constanţa, Ioana, se jucau dezbrăcate, goale puşcă, pe uliţa din faţa caselor noastre. Iar cum în faţa curţii bunicilor mei se afla o grămadă de pietriş şi una de nisip, fetele goale tot veneau să îşi alimenteze găletuşele. Asta până când am decis să mă bag cu ele în seama. Şi cum o puteam face mai bine decât să  mă urc pe grămada de nisip şi să spun că este a mea? Ei bine de aici s-a legat prietenia noastră. Când era mică, Diana era o fată frumuşică, cu inocenţa pe care o au de obicei copiii mici precum eram noi atunci. Bunicii ei o iubeau prea mult, fiind nepoata pe care o găzduiau pe timpul verii, şi cea mai mică membră a familiei. Doar prima vară am avut parte de o Diana îmbrăcată în costumul Evei, în următoarele veri  nemaiavand acces la asemenea privelişti. Parcă din când în când îmi mai doream să o văd goală puşcă, semn că hormonii mei erau destul de activi, integrându-se în "Cei şapte ani de acasă" perfect.  Erau semnele maturizării, de care eu nici nu aveam habar pe atunci, dar în mod natural chiloţelul meu se umfla în mod vădit încă de pe  atunci. Aşa că profitam de orice ocazie, pentru a vedea cum decurge evoluţia corpului ei, dar depre aceste aspecte voi vorbi în amintirile viitoare. Lăsând deoparte vara în care am cunoscut-o pe Diana şi din care nu-mi mai aduc aminte mare lucru, în celelalte veri ştiu că îmi doream să o găsesc la ţară când mergeam acolo, sau o aşteptam cu nerăbdare, atunci când aflam de la bunicii ei că trebuie să vină. Diana era din Ploieşti, dar ca şi mine, îşi petrecea vacanţele de vară la bunici, chiar dacă nu prea vroia. Avea multe idei de "ce să facem azi", iar multe dintre ele nu erau jocuri consacrate, deoarece pe acelea nu prea le puteam juca din cauza că eram prea puţini. Însă Diana făcea ca ziua să fie mai plină, neplictisitoare şi cu activităţi din cele mai felurite. Ba chiar avea un stil mai băieţos, uneori uimindu-mă cât de bine se mişcă la chestii băieţeşti. În anii ce au urmat, cam în timpul verilor cât am fost în clasele 1-4 am strâns multe amintiri legate de jocurile si activităţile pe care le făceam împreună. În timpul zilei mergeam ba la gârlă, ba la pădure, ba în fundul grădinii ei, unde se furişa şi Ionuţ, care nu era bine văzut de bunicii ei, din cauza faptului că înjura mult şi că făcea parte din familia aceea needucată. Mai aveam locuri de joacă, sau pe unde pierdeam timpul pur şi simplu, într-o casă părăsită şi aproape de dărâmare,  pe şoavă la adunat melci,  prin lanul de porumb de pe ţarină sau către drumul la magazin şi înapoi, pe care noi
pierdeam vremea  minute în şir, deşi drumul se străbătea uşor în 10-15 minute. Diana a avut o perioadă când mergea la magazin şi pe lângă cumpărăturile pentru bunicii ei, cumpăra dulciuri şi ce mai vroia ea, pe datorie, în contul bunicilor. Cred că avea voie să facă asta, deşi mie mi se părea că abuzează, având în vedere că bunicii ei treceau printr-o criză financiară, din care cu greu au ieşit. Diana însă făcea cumpărături la întâmplare, deşi  cele pentru acasă erau bine drămuite de bunica ei. Ţin minte că într-o zi ne-a luat câte două  dispozitive prin care suflai ca să se facă baloane colorate de săpun. Iar unul singur avea valoarea a două pâini, ceea ce era foarte mult pentru bunicii ei pentru acea perioada. Bunicul Dianei ma considera un baiat de treaba iar eu uneori ma  ofeream voluntar sa-l ajut sa care apa de la fantana cu galetusa de capacitate mica. Din nu stiu ce motive, inca de pe vremea cand trebuia sa fie inca in puteri, domnul Margarit cara apa de la fantana cu acea galetusa de cinci litri. Nu l-am intrebat niciodata de ce folosea acel recipient mic, dar stiu ca eu daca ma oboseam ceva mai tare, reuseam sa car doua galeti de cate 10 litri fiecare, cu cateva opriri pana acasa. Totusi ajutorul meu dadea roade si domnul Margarit ma anunta de fiecare data  cand nepoata lui era singura si nu avea ce face, ba chiar ma invita in curte, uneori tinandu-ma chiar si la masa. Nu erau multe ocaziile cand eram singur cu Diana ci doar in perioadele cand era ea certata cu Ionut sau cand avea interzis de la bunici sa se joace cu el, din cauza ca acesta o batea din cand in cand sau o injura de mama focului.  Din cauza aceasta multe intalniri  si jocuri de-ale noastre se terminau inainte de a fi trebuit, eu urmand sa fiu pacifistul dintre ei, care sa-i faca sa se inteleaga din nou. Noaptea stateam langa un stalp ce avea structura de beton de la baza mai lata, astfel incat ne puteam sprijini de el, fara a fi vazuti sau auziti ce vorbeam, dar fiind in imediata apropiere a caselor noastre si astfel sa auzim cand ne cheama in casa. Vorbeam  asa de mult incat se facea aproape  miezul noptii cand  eram luati in casa cu forta de catre ai nostri spunandu-ne ca avem timp destul si "maine". Iar "maine" era o noua zi...

Read More

Amintiri din copilarie -> Gioni

Capitolul 1 

Gioni, fratele lui Ionut

Gioni era al treilea copil al familiei de lângă curtea bunicilor, fratele mai mare al lui Ionuţ, şi mai mic al lui Adrian.  El era un băiat muncitor şi tocmai de aceea  munca cea mai multă cădea asupra lui. Nici din vocabularul lui nu lipseau înjurăturile, numai că el înjura mai mult la nervi. Era cu vreo 4 ani mai mare decât mine, de aceea nu ne jucam împreună decât cu mingea, când ne adunam mai mulţi, ceea ce se întâmpla foarte rar. Când nu avea treabă prin curte, îl chemam la drum şi ne jucam 21. Nu era blackjack ci era un joc cu mingea, al cărui scop era acela de a trimite mingea săltata de ceilalţi numai cu ajutorul picioarelor, in poarta improvizata, in care statea un portar. Portarul eracel care trebuia sa-si apere poarta, iesind din poarta numai atunci cand cei din afara portii sutau pe langa sau pe deasupra portii, cand atingeau mingea cu mana, sau cand trimeteau mingea in poarta direct fara sa fie din centrarea celorlalti, sau atunci cand mingea era atinsa de mai multe ori de acelasi  jucator si ajungea apoi in poarta. In aceste cazuri cel care facea una din aceste greseli intra in poarta in locul portarului si isi apara poarta. Fiecare gol luat insemna un punct negativ. Cel care ajungea primul la 21  iesea afara si era considerat cel mai slab dintre toti.  Nu era cine stie ce  jocul, dar noua ni se parea distractiv si pentru ca ne aduna impreuna si pentru ca nu necesita spatiu mult, astfel ca il puteam juca la umbra, deobicei luandu-ne drept poarta  o portiune din gardul bunicului lui Gioni si al lui Ionut. De fiecare data cand auzea bataile mingii in poarta striga la noi si ne boscorodea, fara sa  vina dupa noi, caci avea dificultati in mers.  Gioni era bun in poarta si de aceea castiga mai mereu, pentru mine  fiind putine datile in care  reuseam sa  raman  pana la finalul jocului.  Cu Gioni am mers o data  la padure si imi amintesc mai cu seama acea data din cauza evenimentului neprevazut care s-a intamplat. Am plecat la padure, in plimbare, nevrand sa-mi spuna de ce mergem. Neavand nimic mai bun de facut, am mers cu el, fiindca imi placeau mult plimbarile la padure sau la deal. Asa ca am plecat impreuna, eu fara vreun scop anume, el  cine stie cu ce treaba. De fapt pana sa ajungem acolo a cam inceput sa se innoreze si sa bata vantul. Erau semne clare ca ar  incepe o ploaie  de vara, ca acelea care se pornesc din senin. Asa ca Gioni s-a hotarat ca daca tot ne intoarcem, ar fi bine sa ia si niste lemne pentru acasa, pentru foc.  Numai ca nu am mai mers pana in padurea batrana si am ramas in puieti (padurea tanara)  unde nu se gaseau lemne uscate. Asa ca a inceput sa rupa craci din pomii cei tineri de acolo, facand un brat  bunicel de luat acasa. Dar intre timp a aparut padurarul, care numai el stie cum ne vazuse acolo in mijlocul copacilor,  tinand o nuia in mana si un binoclu destul de dichisit in cealalta.  L-a intrebat pe Gioni ce e cu noi acolo, acesta balbaindu-se si nemaistiind ce sa raspunda. Padurarul vazand gramada de craci  verzi, l-a luat la rost pe Gioni si apoi ne-a lasat sa plecam, nu inainte de a-i aplica corectia necesara lui Gioni, cu nuiaua pe care o avea in mana. Pe mine m-a iertat ca eram prea mic, dar oricum la cat de usturatoare mi s-au parut nuielele aplicate pe fundul lui Gioni, mi-a ajuns numai privitul. Ne-a lasat sa plecam chiar si cu cracile acelea verzi, atentionandu-l pe Gioni sa nu cumva sa-l mai prinda pe viitor  cautand lemne in puieti.

Cu Gioni am mers  de cateva ori chiar si la peste, glumele lui facandu-ne o dispozitie buna, chiar si atunci cand nu prindeam nimic. Cand ne intorceam de la peste el isi facea singur mamaliga si isi prajea pestii, caci in curtea aia, era cam fiecare pe cont propriu, atunci cand mama lor nu gatea. Iar  zilele astea erau destul de multe. De aceea  mersul la peste era o necesitate pentru ei in unele zile. Cu toate astea Gioni era  destul de darnic, invitandu-ma mereu la masa, iar eu trebuind sa caut tot felul de scuze pentru a refuza invitatia, din cauza ca nu-mi placea sa mananc peste prajit in tigai murdare sau tacamuri nespalate, sau alte moduri in care obisnuiau ei sa manance.  Tot Gioni mi-a facut o demonstratie intr-o zi, care m-a lasat masca si m-a si speriat putin, dandu-si foc la deget in fata mea, dupa ce il bagase in prealabil in gaz. M-a speriat, deoarece nu-mi dadeam seama pe atunci  ca nu avea cum sa se arda, gazul fiind cel care  mentinea flacara aprinsa, dar pur si simplu vazand un deget arzand, mi se parea de-a dreptul socant atunci.  In rest Gioni era un baiat cuminte,  respectuos in ciuda faptului ca abandonase si el scoala  destul de devreme si muncitor din cale afara fata de ceilalti copii ai matusii mele de gradul al doilea. In amintirile viitoare o sa mai povestesc si alte intamplari cu Gioni sau legate de acesta, fiindca  mai sunt inca multe de povestit.

Read More